Poiana înroșită de mac, imploră sărut,
Iar eu n-am ce să fac, din loc nu mă mut...
Ploaia sare-n lung și-n lat,
Bucăți de plumb se scufundă-n lac,
Iar eu n-am ce să fac, din loc nu mă mut...
***
Sărut pământul îmbibat în polen și lut
De pe scaunul unui stejar, de pe lemnul brut.
Capriciile vremii mă lasă rece, nu mai mult...
Vara trece, trece, dar din locu-mi nu mă mut.
Sărut viața, doar ea-mi rămâne dragă,
Sărut apă, sărut boltă, sărut poiană lată.
***
În depărtarea unui fulger îmi văd trecutul,
Și-mi stă fiert, fără gust, fără culoare...
Prin vaporii împrăștiați în căldură, prin rafale,
Îi ofer de rămas bun, îmi ofer sărutul.
***
Dor? insemnământul nu il mai cunosc...
Cine-l mai cunoaște?
Salturi de broaște, salturi de gând anost,
Nimic nu mai renaște, decât sărutul meu...
Sincera dorința mi-o trimit către ce n-a fost
Timpul să rămână mereu la fel, mereu!
***
Poiana înroșită de mac, primește sărut,
Iar eu mă-ntorc precum un vânt, derutat si surd,
Cu capul plecat, să nu calc saltul unei broaște...
Sunt eu și nimeni nu mă recunoaște!
Sunt eu, cel ce n-a fost și nu va fi...
Sunt eu, curat, sunt fiul ploii!
