Tomorrow (Vol. I-II)

Capitolul 41

Capitolul 41
Vinovați

"M-am pierdut încercând să nu pierd pe cineva căruia nu-i păsa de mine."

De câteva minute păstram contactul vizual cu Noah, el fusese cel mai bun prieten al lui Alex şi totodată al meu, el l-a obligat pe Alex să vorbească cu mine şi să mă invite la întâlniri, el a fost capul operațiunii. Am încetat să mai ținem legătura după ce Alex murise, ultima amintire cu el şi Alex a fost în parcul de distracții, unde a vomat de mama focului după ce s-a dat de două ori în Roller coaster, cu cinci zile înainte ca Alex să aibă accidentul. Pe lângă asta, am avut sute de amintiri împreună, el ne însoțea mereu. Însă era de nerecunoscut, în urmă nu numai doi ani era atât de tocilar, slăbănog, pocit.

Se întoarse cu spatele şi îmi face semn să îl urmez.

- Mă întorc imediat.

I-am spus lui Adam.

- Unde pleci? Nu cunoști pe nimeni de aici.

- Ba da cunosc. Nu-ți face griji, revin în câteva minute.

M-am ridicat de pe buştean şi m-am avântat printre persoane. Noah se afla printre maşinile parcate şi privea suprafața lacului. Stătea cu mâinile în buzunar şi îşi păstra expresia facială serioasă.

Nu ştiam nici cum să încep conversația. Eram bulversată, parcă nu era Noah pe care îl ştiam eu.

- Au trecut aproape doi ani.

Spuse el, făcând referire la perioada de când Alex nu se mai află printre noi.
Ziua în care Alex va împlini doi ani de când este mort este douăzeci și trei martie, şi ca prin minune sau soarta asta idioată a programat ca şi ziua de naştere a lui Adam să fie tot în acea dată. Pură bătaie de joc.

Noah avea o voce groasă, care mă înfiora într-un fel. Nu mă puteam uita la el, înălțimea lui este tare intimidantă.

- Şi mie îmi este dor de el.

Îi răspund şi simt cum îşi îndreaptă privirea spre mine. Cu un gram de curaj m-am întors şi eu cu fața spre el. După cum spuneam, înălțimea lui era intimidantă şi impunătoare, singurul lucru care rămăsese la fel ca pe vremuri sunt ochii săi de culoare verde pătrunzător, care înainte transmiteau sentimente de căldură şi prietenie, însă acum sunt întunecați şi furtunoși.

- Nu te acuz de moartea lui, ar fi absurd, însă eşti până şi tu conştientă că a murit în timp ce era nervos din pricina ta.

Am înghițit în sec, mereu am simțit că o parte din vină îmi revine mie. Trebuia să îl opresc, nu trebuia să-l las să plece pe acea ușă afurisită, fără să ştiu că e ultima dată în viața mea când îi zăresc ochii negri la fel ca murele.

- Știu asta. Dar eu am suferit mai tare decât tu şi prietenii lui la un loc.

- La înmormântare nu ai fost.

- Pentru că nu am fost capabilă să mișc un deget. Am fost în stare de șoc. Am avut nevoie de îngrijiri medicale. Încă mă confrunt cu traumele.

Lacrimile voiau să-mi părăsească ochii, amintindu-mi de toate aceste lucruri urâte. Chiar dacă nu-l mai iubesc pe Alex, el a rămas într-un colț din inima mea.