Tomorrow (Vol. I-II)

Capitolul 12

Capitolul 12
Drumul spre Rai

- Câte zile vom mai sta aici?

- Adam, abia luni avem avion, deci încă 5 zile.

Încă de la evenimentul de marți după masa sărmanul Adam a rămas traumatizat. Îi este atât de frică, şi nu pentru că acel tip ar putea reapărea şi să termine ce a început, ci mă poate ucide pe mine. Dar Meduza mi-a oferit o oarecum siguranță că de data aceasta Kan nu va scăpa nepedepsit. Adică acele două matahale sunt moarte şi Kan e prins "prizonier" într-un doc părăsit de la marginea oraşului. Deci asta înseamnă că suntem pentru moment în siguranță.

Şi plus că această protecție pe care Adam își dorește să mi-o ofere devenise sufocantă. Nu îmi permitea să părăsesc perimetrul apartamentului, ținând ușa închisă și cheia ascunsă. El merge la magazin şi cumpără tot ce ne este necesar. E drăguț într-un fel, îmi arată că îi pasă de mine şi nu ar suporta să mi se întâmple ceva, însă mă calcă pe nervi. Doar e New York, şi sunt de trei zile aici şi nu am văzut nimic altceva decât acea pistă afurisită.

El trase draperiile şi lăsa astfel întuneric în dormitor. Din când în când o retrage pentru a privi înspre pistă, inspectând perimetrul.

Îl priveam confuză, în timp ce mâncam pop-corn şi eram cu urechile ciulite la film.
Nici la puşcărie nu aş putea avea parte de astfel de protecție.

- Nu înțeleg de ce te strofoci atât. Kan e acolo, închis, torturat...

- Nu înțelegi. Mă miră faptul că Meduza nu m-a sunat să îmi spună că idiotul a scăpat. Nici nu putem să îl ucidem, fiindcă astfel riscăm să pornim un război cu RB.

Mi-am dat ochii peste cap, îndreptându-mi privirea spre film. Era gen acțiune. Multe bătăi, arme... exact ca evenimentul de acum o zi. Ceea ce mă seca mental, dar încercam să mă împac cu situația, indifferent de riscurile la care mă expuneam. Pentru că îl iubeam pe Adam ca nimic în lumea asta. Iar lumea lui era astfel, una unde siguranța nu este garantată. Deși mi-aș fi dorit atât de mult ca lucrurile să se așeze altfel.

El trase draperia la loc şi se aşezase pe pat, punându-şi mâinile pe umeri mei, forțându-mă să îl privesc în ochi.

- Promite-mi ceva.

Mi-am ridicat sprâncenele şi l-am lăsat să continue, nu mai avea rost să îl întrerup.

Nu puteam nici să îl privesc prea mult timp în ochi, pentru că mă intimidam al naibii de tare.

- Promite-mi că orice se va întâmpla, orice, nu vei pleca cu Kan. În special dacă îmi va pune viața în pericol sau mă amenință.

Credeam că glumeşte. Şi râsul aproape că mă pufnea. Dar după fața lui se vedea clar ca nu glumeşte.

Am dat afirmativ din cap şi el mă strânse în brațe. E pentru prima dată când îl văd atât de agitat şi speriat, deci cu acel Kan nu e de joacă. Cu nimic din ceea ce ne înconjoară nu ne putem juca. Este ca și cum ți-ai înfige mâna într-un butoi în flăcări.

- Spune, vreau să te aud cum o spui.

- Nu voi pleca cu Kan!