Tomorrow (Vol. I-II)

Capitolul 12

Capitolul 12
Drumul spre Rai

- Câte zile vom mai sta aici?

- Adam, abia luni avem avion, deci încă 5 zile.

Încă de la evenimentul de marți după masa sărmanul Adam a rămas traumatizat. Îi este atât de frică, şi nu pentru că acel tip ar putea reapărea şi să își termine ce a început, ci mă poate ucide pe mine. Dar Meduza mi-a oferit o oarecum siguranță că de data aceasta Kan nu va scăpa nepedepsit. Adică acele două matahale sunt moarte şi Kan e prins "prizonier" într-un doc părăsit de la marginea oraşului. Deci asta înseamnă că suntem pentru moment în siguranță.

Şi plus că această protecție pe care Adam vreo să mi-o ofere devenise enervantă. Nu mă lasă nici să ies din apartament, mă ține închisă aici. El merge la magazin şi cumpără tot ce ne trebuie. E drăguț într-un fel, îmi arată că îi pasă de mine şi nu ar suporta să mi se întâmple ceva, însă într-un fel deja că calcă pe nervi. Doar e New York, şi sunt de trei zile aici şi nu am văzut nimic altceva decât acea pistă afurisită.

El trase draperiile şi lăsa astfel întuneric în dormitor. Din când în când o trage privind în jos, spre pistă.

Îl priveam confuză, în timp ce mâncam pop-corn şi eram cu urechile ciulite la film.
Nici la puşcărie nu aş putea avea parte de astfel de protecție.

- Nu înțeleg de ce te strofoci atât. Kan e acolo, închis, torturat...

- Nu înțelegi. Mă miră faptul că Meduza nu m-a sunat să-mi spună că idiotul a scăpat. Nici nu putem să-l ucidem, fiindcă astfel riscăm să pornim un război cu "RB".

Mi-am dat ochii peste cap, îndreptându-mi privirea spre film. Era gen acțiune. Multe bătăi, arme...exact ca evenimentul de acum o zi.

El trase draperia la loc şi se aşezase pe pat, punându-şi mâinile pe umeri mei, forțându-mă să îl privesc în ochi.

- Promite-mi ceva.

Mi-am ridicat sprâncenele şi l-am lăsat să continue, nu mai avea rost să îl întrerup.

Nu puteam nici să îl privesc prea mult timp în ochi, pentru că mă intimidam al naibii de tare.

- Promite-mi că orice se va întâmpla, orice, nu vei pleca cu Kan. Nici dacă e să mă arunce în ocean încuiat într-un sicriu, eu fiind viu.

Credeam că glumeşte. Şi râsul aproape că mă pufnea. Dar după fața lui se vedea clar ca nu glumeşte.

Am dat afirmativ din cap şi el mă strânse în brațe. E pentru prima dată când îl văd aşa de agitat şi speriat, deci cu acel Kan nu e de joacă.

- Spune, vreau să te aud cum o spui.

- Nu voi pleca cu Kan! Nici dacă aş vrea!

Era atât de presat de faptul că voi putea face asta. Doamne Dumnezeule, nici dacă m-ar sechestra nu aş pleca cu acel chinez de bunăvoie.

I-am cuprins fața în palme şi l-am sărutat scurt pe buze.

- Odihnește-te. Stau eu de veghe, aseară nu ai dormit deloc.