Tomorrow (Vol. I-II)

Capitolul 8

Capitolul 8
Întâlnire

"S-au spart stelele și te oglindești în fiecare bucată..."

Priveam speriată ecranul telefonului și întrebarea îmi tot răsuna în mine "să mă duc sau să nu mă duc?". Mesajul provine de la un număr necunoscut și nu știu dacă e real sau e doar o farsă. M-am uitat pe geam la parcul de peste drum însă nu am văzut nicio urmă umană. Am închis bine geamul și am tras draperia, întinzându-mă în pat.
Nu știu despre ce tip dubios era vorba, însă nu am de gând să dau curs lucrurilor. Aș fi o dementă dacă m-aș duce acolo, acum, când nu e nici o persoană prin preajmă.

Telefonul vibra din nou și îl privesc șocată, nici nu voiam să îl deschid, dar îl iau fără să mă controlez și citesc mesajul de la același număr.

"Mai aștept mult? Nu mă face să urc eu la tine..."

Am aruncat telefonul în cealaltă parte a camerei și am fugit spre ușa de la intrare, închizând-o. Trebuia să chem poliția? Sau ce mama naibii să fac? Nu am mai trecut printr-o asemenea situație și totul se întâmplă din vina lui Adam, de când l-am cunoscut pe el, el a reușit să producă valuri prin apele mele limpezi.

Singurele persoane care știu adresa mea sunt Madison și...Adam. Mady urca direct în apartament dacă ea era. Însă dacă acum e Adam? Ce caută el aici și ce vrea de la mine?

Îmbrac o vestă mai groasă și cu inima în gât mă îndrept spre parc. La intrare am zărit o siluetă neagră și niciodată nu am fost atât de înspăimântată. Trebuia să port cu mine un cuțit sau o armă ce îmi putea fi de folos. Omul se plimba dintr-un loc în altul și eu am bătut pasul pe loc chiar peste drum de intrarea în parcul întunecat, dacă se întâmplă ceva, pot fugi înapoi în casă, nu cred că ar avea curajul să mă urmeze. Era ora douăzeci și doi și nimeni nu mai circula pe stradă.

Inima se oprise pentru o secundă atunci când silueta mă ochi și rămase pe loc, studiindu-mă. Omul sau poate chiar femeia, era complet îmbrăcată în negru și o glugă pe cap.

- Credeam că nu vei veni.

Răsuflu ușurată când aud vocea de peste drum și mă apropii de Adam. Ce naiba căuta el aici? Frica trecuse și emoțiile și-au ocupat locul în corpul meu. Presimțirile mele s-au adeverit, iar acum mă bucur că este el și nu alt dubios.

- Ce faci aici? M-ai speriat de moarte!

El își dăduse gluga jos de pe cap și îi pot observa părul blond și încâlcit.

- Nu am apucat să vorbesc cu tine despre... ce s-a întâmplat acasă la mine. De ce plângeai?

Am oftat. De ce trebuia să fie atât de curios? Eu am optat să nu îi invadez spațiul personal. Dar el este precum un cățeluș curios. Eram chiar atât de importantă pentru el încât să străbată drumul până în southside să mă întrebe asta pe când putea pur și simplu să îmi trimită un mesaj pe telefon, acum că el a reușit să obțină numărul meu.

- Fie. Găsisem în al meu pulover un cadou primit cu ceva timp în urmă de la o persoană dragă.

Observasem prin umbre că sprânceana lui se ridică de confuzie.

- Dar, l-ai aruncat. Și tot tu ai fost cea care ai plâns? De ce ai făcut asta?

- Ei bine, pentru că... aveam legate foarte multe amintiri de acel medalion și nu puteam agrea asta. A trebuit să fiu departe de el, să știu că nu mai există.