Drumul Vieții

Capitolul 87.

Dante pov.

Imi simt picioarele facute gelatina datorita durerii sfasietoare pe care o traiesc in aceste momente atat de chinuitoare.

Abbey de cateva ore bune sta in acel salon blestemat unde eu nu am acces.

Tremur tot, astept pe holurile astea fara vlaga... auzind tot felul de tipete, care de durere care de jale, oameni care trec prin dureri inimaginabile, oameni care isi pierd cele mai dragi persoane din viata lor. Sunt martor intr-un mod indirect la aceste fapte la care nu as fi vrut sa fiu prezent. Intr-un final imi ridic privirea spre omul care a inviat din morti.

Sta falnic , in picioare, in fata mea, privindu-ma ingrijorat. Habar nu am cum sa reactionez. Sunt mult prea afectat de starea precara a lui Abbey pentru a mai putea ridica un deget, daramite sa imi mai consum energia in a-mi pedepsi tatal. Ar trebui sa fiu fericit, traieste... dar din nefericire nu ma trece absolut deloc acel sentiment placut. Imi trec mainile prin par, scapand o injuratura destul de frumoasa.

Ce am facut sa fiu pus in aceste situatii atat de groaznice? Nu am nici o idee, cel de Sus nu scapa nici o portita pentru a ma pedepsi.

Il vad cu coada ochiului pe Ahmar ce sta tacut intr-un colt, punand la cale un nou plan. Toate lucrurile ce s-au intamplat in ultimele ore ne-au dat totul peste cap.

Ce mai conteaza? Ce mai conteaza asta? Cand draga mea floare este intr-un cadru atat de infricosator? Daca va muri? Daca puterea cereasca mi-o va lua? Dumnezeu, nu ai habar cate nedreptati faci... oh ...

-Dante fiule... daca ai sti cat de rau imi pare ... nu am putut fi langa tine in acele momente din viata ta atat de cruciale pentru destinul tau... nu ai idee cat de mult regret!!

Imi aud parintele cum imi vorbeste , este atat de aproape dar pentru mine atat de departe incat am impresia ca imi sopteste de undeva din indepartare.

Odata ajunse vorbele sale la urechile mele, sangele mi se pune in miscare iar ura se reintoarce in forta. Imi inclestez pumnii ridicandu-ma furios. Il apuc dintr-o miscare de guler ridicandu-l cu putin de asupra capului meu. Scrasnesc din dinti la vederea sa, nu s-a schimbat mai deloc, decat cativa peri putin albi pe ici pe colo. Nu i s-a pus deloc amprenta suferintei prin care am trecut atat eu cat Erika. El habar nu are de chinurile in care ne-am aflat, peste care insa am trecut cu capetele ridicate, incurajandu-ne unul pe celalalt pentru a nu claca. Nu stie. Nu are de unde sa stie! Iar acum, cand am inceput sa imi vad de viata, el revine fara ca macar sa imi explice unde dracu a fost 15 ani nenorociti, nici nu le mai stiu sirul anilor in care m-am consolat cu pierderea sa! Am si uitat noptile pierdute in care ii sopteam numele printre buzele crapate de la frig, cand imi stergeam lacrimile de pe obrajii uscati de vreme. Habar nu are! Nu concep ideea ca el sa se bage in viata mea tocmai acum! Tradator nerusinat!

-Du-te in Iad, si putrezeste acolo! TU nu ai nici un drept sa vi in viata mea tocmai acum! Ai murit! Si mort trebuia sa ramai! Spune-mi! Cum de traiesti!? Cum de ai avut curajul sa te arati in fata ochilor mei?! Cum?!!! –ii spun scuturandu-l puternic , fulgerandu-l din priviri si izbindu-l cu putere in perete, asistentele vin in fuga sa ne desparta in timp ce nu dau semne ca as vrea sa le urmez ordinele, Logan sau mai bine spus dragul meu tata , ma priveste cu mila , lasandu-si corpul moale. Cand observ haosul pe care l-am provocat .... ma face sa realizez cat rau fac. Prin faptele mele as putea sa le distrag atentia cadrelor medicale ce se ocup direct de starea lui Abbey. Doar acest cand ma starneste sa ii dau drumul acestu-i nemernic fara scrupule – Du-te naibii de vierme ce esti!

Il arunc cat colo , scuipand vorbele cu venin. Il analizez de sus, abtinandu-ma sa nu il omor cu mainile mele de-a binelea.

Dupa ce apele s-au mai calmat, asistentele cat si paza isi vad de treaba lor. Oamenii care incepu-se sa se stranga incep sa isi vada de treburile lor.