Drumul Vieții

Capitolul 19.

Abbey pov.

-Da... a fost o prostie! cand aud ce a zis imi venea sa ii dau cu ceva in cap , inima mi s-a rupt bucatica cu bucatica , asta chiar doare . M-am indepartat cativa pasi de el ca sa il pot privii mai bine , tot nu imi vine sa cred ca a zis asa ceva. Adica acel sarut parea atat de pasional, atat de sincer, as vrea atat de mult sa stiu ce gandeste in acest moment. Ochii aceia albastrii sunt foarte secretosi , nu tradeaza nici o emotie. Totusi nu pot accepta asta! Cum a putut sa imi faca acest lucru? Am ajuns intr-o situatie super penibila , in aceasta clipa i-as spune multe lucruri nu prea dragute la adresa sa , insa nu ma pot rezuma decat sa imi aplec capul rusinata si sa nu spun nimic. Rusinea este prea mare pentru mine , ma simt groaznic.

-Nu inteleg ce vrei sa spui... cuvintele parca mi-au iesit  intr-un mod mecanic , fara ca macar sa imi dau seama de ele, gestul sau m-a socat atat de tare incat mi-a provocat subconstientul sa iasa din cochilie. Cati de multi nervi as putea avea in acest moment nu recompenseaza durerea pe care o simt, este atat de ascutita incat imi strapunge inima putin cate putin.

-Nu! A fost o tampenie! Trebuie sa plec! dupa aceste cuvinte rostite in neamt , a plecat ca un fulger, nu a privit nici macar o data in urma , de parca tot ce s-a intamplat a fost doar un amarat de accident... Am ramas ca o stana de piatra, nu imi pot reveni dupa acest soc. Imaginile parca mi se deruleaza in reluare  in fata ochilor ca un film stricat. Cand imi dau seama ca nu mai este in campul meu vizual , am realizat ca imi pot da drumul tuturor sentimentelor pe care le-am strans si tinut in mine. Ultimele minute au fost ca o tortura pentru sufletul meu fragil care nu voia altceva decat iubire. Este oare atat de gresit sa crezi in iubire? Ma asez usor in genunchi , frustrarea ,disperarea, tristetea si-au pus amprenta pe trupul meu infrant, lacrimile fierbinti isi fac de cap pe fata mea indurerata din cauza acestei realitati crude si nemiloase. Un hohot de plans se aude in noaptea linistita , atunci imi dau seama ca acel hohot era al meu, a durut , a durut atat de tare... eu chiar m-am indragostit de el. Am fost o proasta, si-a batut joc de mine. Iubirea doare atat de tare, a inceput sa devina o povara pentru sufletul meu atat de plapand care avea atat de multe sperante si vise.

-Abbey! Ce naiba? tipatul dureros de cunoscut mie isi facu simtita prezenta. Mai rau nici ca se poate.

-Aaron... spun simplu , stiu ca numai trebuie sa ma complic , o sa ma interogheze mai mult ca sigur. In schimb ma socheaza gestul pe care il face, se apropie de mine cu pasi inceti dar siguri , intr-o fractiune de secunda ma trezesc in bratele sale puternice si protectoare. Cedand stresului din ultimul timp il iau in brate la randul meu , ma inghesui la pieptul sau usor . Aici ma simt in siguranta....

-Esti bine surioara? Ma jur ca daca ti-a facut cineva ceva il distrug cu mana mea! Mie poti sa imi spuii totul... imi spune pe un ton trist , stiu ca vrea sa ma ajute dar nu ii pot spune ce am pe suflet , este prea trist pentru mine sa ii destanui totul acum cand rana este atat de proaspata.

-Sunt bine. doar atat am putut sa ii spun , m-am desprins usor din bratele sale, parca mergeam cu incetinitorul spre usa. Cand am vrut sa deschid usa , glasul fratelui meu ma opri.

-De cand relatia noastra a devenit atat de rece? Abbey... noi ne ziceam totul , mai stii? cuvintele sale ma lovi in moalele capului, are dreptate, totusi nu ii pot spune. Imi strang ochii cu putere , trag aer adanc in piept, incerc cu greu sa ma calmez, nu vreau sa tradez nici un strop de emotie.

-S-au schimbat multe! cu aceste cuvinte spuse, am intrat in casa, nu m-am mai putut uita in urma , stiu ca Aaron este dezamagit de mine , dar frustrarea din inima mea le intrece pe toate.

In urmatoarea zi

M-am trezit cu mare dificultate, durerea din inima mea inca se simte cu mare intensitate . se strange in jurul inimii mele ca niste ghiare ce o strange cu putere, abia ma abtin sa nu vars din nou lacrimi amare, lucru ce am facut toata noaptea , abia pe la ora 3 noaptea am putut sa ma calmez si sa adorm, Dante s-a jucat din nou cu inima mea, cat de fraiera sau naiva pot fi. Pana si durerea are hotarele ei , am impresia ca a mea le-a intrecut, de ce sunt genul de persoana care sufera cat pentru o mie? Nu pot intelege, ma simt tradata fara motiv... Oftez invinsa, gandurile mi se duc la noaptea trecuta... Ce am facut atat de rau incat sa merit asa ceva? Stiu ca cineva de acolo de Sus isi bate joc de mine. Ma intreb oare ce face? E bine? Ce toanta mai sunt, acum cand ar trebui sa  il urasc, ma gandesc la ce face si daca e bine. Clar am innebunit. Pierduta in lumea mea nu am realizat cand m-am trantit de cineva.