Drumul Vieții

Capitolul 94.

Noah Pov.

O privesc ingrijorat si stresat pe Abbey care este intr-o stare destul de precara de cateva ore incoace. Dante nu si-a revenit din coma, dar din spusele doctorului, acesta este pe drumul cel bun, insa... Abbey nu vrea deloc sa se detensioneze decat abia dupa ce il va vedea treaz si in forma.

Ma asez langa ea, fara sa o scot din transa. Sta cu mainile in cap, incordata pe acel scaun care sincer , din propria mea experienta, nu este deloc comod. Mai degraba as sta cocotat intr-o teapa decat pe acel obiect de tortura in care iti intapeneste spatele intr-un hal.... il urasc de moarte.

Un suspin din partea ei ma scoase din starea de contemplare in care cazusem. Imi intorc capul in directia ei, privind-o cu atentie. Are ochii goi, pierduti si atat de reci incat imi e mila de ea. Iar eu foarte rar am sentimentul de empatie in asa hal incat sa imi fie mila de o persoana. Nu mai e deloc Abbey pe care o stiu eu. Cearcanele de un metru de sub ochii ei ma inspaimanta, iar tenul ei atat de palid ma face sa cred cae anemica. Lacrimile pe care le-a varsat fara oprire in ultimele ore acum ii s-au uscat, facand ca , tabloul ei sa fie si mai tragic decat era deja. Cand dau sa intind mana spre umarul ei pentru a o consola, o asistenta vine si zambeste usor spre noi.

Amandoi ne ridicam ca arsi , imediat cum i-am sesizat prezenta.

Abbey se aproprie curioasa de ea, strangandu-si baza tricoului in pumni.

- Cum se mai simte?

Vocea ragusita a lui Abbey aproape ca ma sperie. Isi musca buza de jos cu putere si asteapta sub tensiune raspunsul asistentei.

- Din fericire acesta s-a trezit... puteti sa il vedeti ...

Se uita la noi cu compasiune in timp ce tine ferm foaia de observatie la piept. Dintr-o scurta privire asupra parului usor ciufulit, uniforma ce a fost odata impecabila si ochii obositi ai acestui cadru medical , ma face sa cred ca nici ea nu a avut o zi prea frumoasa. Insa, zambetul ei prietenos are puterea sa ne incurajeze macar un strop. Dupa ce ne da instructiunile despre cum sa ne comportam in jurul lui , ne da dreptul sa il vedem.

Abbey tasneste pe langa mine ca un glonte dintr-un pistol spre salonul prea iubitului ei fiind al naibii de ingrijorata. Cand deschide usa, un Dante usor ametit, dar bine ne intampina.

- Dante! Oh, Dante al meu!

O imbratisare calda si plina de iubire il luase prin surprindere pe amicul meu care acesta acum este extrem de surprins de iesirea prietenei meie.

Este conectat la diferite aparate ce ii monitorizeaza semnele vitale dar asta nu il impiedica sa o stranga cu dor la piept, strangand usor din dinti datorita efortului.

Abbey pov.

Cand ii simt bratele musculoase asupra corpului meu, furnicaturi si fiori inexplicabili isi fac prezenta cu o intensitate pe care nu am mai simtit-o demult timp. Suspin la pieptul sau, in timp ce ii strang in pumni camasa de spital. Ma bucur atat de mult, Doamne, ca mi-ai dat sansa sa il strang in bratele mele, sa ii simt caldura trupului langa al meu, respiratia sa care imi provoaca o stare greu de exprimat in cuvinte. Inchid ochii , savurand acest moment din toata inima si cu fiecare molecula din mine.

- Ce faci iubito?!

Ochii lui frumosi, ce ma privesc cu atata iubire ma loveste cu putere, dezechilibrandu-ma total. Lacrimi de fericire isi fac loc pe obrajii ce au fost cutreierati la greu de miciile lor prietene. Imi bag capul la pieptul sau, inhalandu-i cu patos mirosul sau specific. Cand ma gandesc ca era sa il pierd pentru a nu stiu cata oara, tare as crede ca destinul ne supune la fel si fel de incercari pentru a ne da sansa sa ne dovedim iubirea unul fata de celalalt. Imi sterge lacrimile, cu miscari usor neindemanatice, semn ca abia se recupereaza... dar atingerile sale le resimt atat de gingase.... de fragile... si de plapande.