Drumul Vieții

Capitolul 91.

Dante pov.

Nu aud nimic, deschid ochii sa o vad dar... mai bine nu faceam asta. Chipul brazdat de lacrimi al lui Abbey ma face sa imi musc limba. Oare de ce i-am zis adevarul intr-un mod atat de crud? Chiar nu pot intelege. Prost mai esti Dante. O vad cum imi da drumul de la mana , evitandu-mi privirea. Hohote de plans isi fac loc de graba, acoperindu-si chipul in palmele-i firave.

-Iubito , regret atat de mult, crede-ma ca ingerasul nostru este mai bine acolo sus!

Durerea imi impunge inima cu mii de ace otravitoare, imi e atat de mila de micuta care acum este cuprinsa de spasme, intregul ei trup cutremurandu-se datorita hohotelor.

-Nu pot sa cred... copilul meu... copilul meu e mort!

-Stiai de sarcina?

O intreb surprins de reactia ei , incercand sa o iau in brate.

Imi da peste mana furioasa, semn ca vrea sa pastrez distanta. Imi inghit nodul care s-a pus in adancul gatului, incercand sa gasesc o cale de a comunica mai usor cu ea dar cand mai intervine si atmosfera asta atat de apasatoare, ma gandesc ca visez la cai verzi pe pereti.

-Da! Stiam de sarcina! Voiam sa te instiintez cu privire la ea, odata cu sfarsitul misiunii... dar se pare ca *isi priveste mainile tremurande, facand o mica pauza, parul ei ciufulit si neingrijit abia acum il observ , de asemenea si starea deplorabila in care se afla, iar prostul de mine acum s-a gandit sa ii dea vestea!* soarta a decis sa mi-l ieie.

Constata ea inainte sa isi lase capul in pamant sleita de puteri. Se potoleste din plans inghitand in sec. Analizandu-i starea atat de oribila , incep sa ma simt extrem de vinovat. Abia iese dintr-o coma, abia ce a trecut dintr-o etapa ce i-a pus din nou viata in pericol iar eu ce fac? Chiar ca ii ingreunez viata, mama ei avea mare dreptate cand mi-a spus asta... iar eu am ignorat-o fara a-i da ' pic de importanta. Ce fel de om sunt? Nu merit nici un strop din iubirea ei calda. Sunt un om atat de atroce incat nici nu imi pot imagina cum a putut fata asta sa se indragosteasca de mine. Un om atat de grotesc care stie sa cauzeze doar rau persoanelor din jurul sau. Oftez adanc, expirand aerul ce il blocasem in piept atata timp, simtind aproape ca ma sufoc. Ma simt presat , strans de o durere infioratoare ce ma tine ca intr-o menghina de parca ar vrea ca sufletul sa mi-l zdrobeasca. Cand imi deschid ochii, suferinta de pe chipul lui Abbey imi sare in evidenta, adancindu-ma mult mai tare in tortura in care am cazut. Ma gandesc intens la tot chinul la care am supus-o ca intr-un final sa iau o decizie vitala pentru noi, mai ales pentru starea ei de bine.

-Cred ca ar trebui sa ne despartim , Abbey... iti cauzez mult prea multa durere pe care tu nu o poti duce. Te topesti pe picioare zi de zi, esti slabita de puteri, sleita, obosita. Nu poti duce toata aceasta amaraciune la infinit. Ti se intampla fel si fel de grozavii langa mine de aceea vreau sa iesi din viata mea atat de intunecata fara nici un strop de lumina. Nu are sens sa stai langa mine, tinand cont ca eu am fost pricina torturii tale de fiecare daca cand ai fost supusa la un astfel de tratament. – ma doare sufletul cand ii spun toate aceste lucruri, imi strang degetele in pumni fiind mahnit de situatia asta deplorabila si fara sens. Ea ma priveste muta, fara a putea fi capabila sa scoata un sunet de surprindere. Atmosfera este destul de mohorata atat in incapere cat si in exterior, afara auzindu-se tunete infioratoare ce prevestesc o furtuna zdravana la fel ca bataliei pe care am sa o duc. Ceva ud imi atrage atentia, sesizand faptul ca aceea era o lacrima a fetei pe care o iubesc din tot cugetul, nu mi-am dat seama ca plange... Dar trebuie sa continui, trebuie sa adun toata puterea din intreaga mea fiinta pentru a putea sa termin ceea ce am de zis.-- Cel mai intelept lucru ar fi sa ne despartim, asa as sta linistit ca tu esti in siguranta , in afara oricarui pericol. Nu pot indura faptul ca tu esti in primejdie iar eu nu am nici o putere pentru a impiedica asta tinand cont ca am atatia dusmani ce ma vor doborat.