Drumul Vieții

Capitolul 89.

Dante pov.

Îmi strangeam pumnii în interiorul buzunarelor de la blugii rupti pe care ii aveam pe mine. Inganam câteva injuraturi în timp ce mergeam spre subsolul în care fiica lui Jonson este ținuta. Îmi musc ușor obrazul , sperand ca Abbey nu o să ma ieie la palme când o să afle de grozavia făcută de mine. Ura ce ma orbeste nu ma prea lasa sa iau și decizii intelepte din păcate. Într-un final și fiind mulțumit de mine insami , deschid ochii, strangand de acceasta data din ochi. Imediat Joshua veni lângă mine , zâmbind larg. Băiatul asta nu știe altceva să facă decât sa zambeasca? Zau ca nu îl pot înțelege deloc.

- Am adus-o, am făcut exact ceea ce ne-ati cerut.

Sopti Joshua, fiind în dreptul meu și privind în întuneric. Îmi întorc capul spre colțul cel mai sobru din toată incaperea. Adevărul este ca, partea aceasta din clădire este cea mai sumbra... subsolul, plin de tevi de difertite mărimi, atârnate de tavan, stropii de apa care scot un sunet destul de infricosator când se frange la atingerea cu suprafața dura, iar atmosfera destul de neprimitoare îți da o stare destul de ostila.

Îmi focalizez atenția spre locul în care acesta îmi indica, însă fără nici un rezultat. Mahnit, dau cu pumnul în intrerupator, imediat incaperea luminandu-se , astfel ajutandu-mi vederea de a zari mai clar.

După ce totul se limpezi, observ exact în colt o fetița speriată, ce își strangea genunchii la piept, ursuletul aproape ca îl rupea la ce presiune își exercita asupra lui iar... ochii impaienjeniti de lacrimi , îmi dovedi faptul ca copila a tras sperietura vieții ei. Privind mai atent, gândurile îmi zboară departe. Ma întreb oare cum ar fi fost dacă copilul era fata? Oare avea aceeași ochi mari de copil inocent, atât de naiv și drăgălaș? Nu îmi pot imagina chipul sau... glasul gingas... senzația când m-ar strange în brațe , când își ascunde fata în scobitura gatului meu, respirația domola... Zâmbetul lui Abbey când ii mangaie capusorul micuț. Toate rămân doar o fantasma creata de imaginația mea bolnava.

-Ce facem cu fetița pana la urma?

Joshua ma scoate din lumea creata de mintea mea , astfel facandu-ma să mă confrund cu realitatea mult prea cruda. Copilul, nu a avut nici o șansa la viața iar cel care i-a provocat toată aceasta durere infinita, este tatăl acestei copile, copila ce acum , sta ingrozita la picioarele mele. Aș putea dintr-o simpla mișcare sa o omor, cu mâinile goale dar.... Un singur dar, ma oprește sa fac toate astea dintr-un motiv mult prea complex pentru a putea integele, de ce.... Ce ma oprește să mă razbun? Nu îmi pot explica. Oftez adânc, regandind planul de la care plecasem initial.

- L-ai anunțat pe Jonson în ce ipostaza precara se afla?

Întreb în timp ce priveam copila impasibil. De ce oare nu o pot ucide fără nici un resentiment? Ma aplec la nivelul fetei ei, stand pe vine. Fata , speriată se dadu mai în spate, de parca mai avea loc. Când spatele ii facu contact cu peretele , tresarii oripilata ca și cum în fata ei stătea insasi moartea. Așteptam răspunsul lui Jonson , fără a mai scoate un cuvânt. Fiind la același nivel cu copila asta , în care al ei destin salajluieste în mâinile mele, îmi dau seama ce m-a făcut sa nu o omor....

- Da... este în drum spre noi.

- Perfect...

Șoptesc, strangand din ochi. Acea privire, se aseamana atât de mult cu cea a Erikai. Momentele de pe străzi, ratacirea noastră, când eram doar noi doi. Nesiguranta, teama, foameta, bătăile pe care le-am încasat, greutatile care ne-au încercat.... Oftez din nou, fetița asta nu merita sa moara din cauza prostiei ce sta în capul fiintei care ii este tata.

- Ce ai de gând?

Ma întreabă Joshua apropiindu-se de fata.

Momentan nu știu cum sa ii răspund dar mai apoi ii intind mana blând fetitei. Initial, copila nu știa cum sa reacționeze, realizez din mișcările ei confuze, ca mai apoi cu mânuța ei tremuranda , mi-o apuca pe a mea.