Am trecut pe lângă mulți ochi, dar mă pierd în ai tăi || yoonmin ||

25

Yoongi a alergat în apartament, cu mâinile tremurând, când a deschis ușa.  Camera era plină de scâncete tăcute, Jimin stătea întins pe canapea aproape fără viață.  Corpul său acoperit de sudoare și lacrimi, simbol al durerii prin care trecea.

"Jimin."  Yoongi îl prinde în brațe, mângâindu-i fața cu mâinile tremurătoare.  Jimin își ține gura să spună ceva, dar cuvintele mor din țipătul pe care l-a scos.  Se simte ca și cum ar fi o țeapă bătută în stomacul lui, loviturile radiind durere într-un mod care îi sfărâmă creierul.  Respirațiile lui devin superficiale cu fiecare durere pe care o experimentează.

"Doare."  Scoate cumva cuvintele, mintea i se înnegri din nou din cauza durerii. 
"Bebe"  El strigă încă o dată înainte ca durerea să amorțeze, nu poate să simtă împrejurimile și încet trupul său plutește în inconștiență.

Data viitoare când Jimin își va lua conștiința, primul lucru pe care îl observă este bipurile mașinilor care înconjurau patul, picioarele îi erau amorțite.  Primul lui instinct a fost să-și caute copilul, toată îngrijorarea dispare odată ce simte mișcarea bebelușului.  Deschide ochii pentru a întâlni o vedere sumbră a unei camere de spital de culoare magnolie, camera era goală lângă pat și aparate, o fereastră situată în colțul îndepărtat.  Ușa bleumarin se deschide pentru a dezvălui un Yoongi obosit.

Se oprește pe drum când ochii lui se întâlnesc cu Jimin înainte de a alerga spre el.  Medicii au venit în grabă la scurt timp după, forțându-l pe Yoongi să se îndepărteze de el.  Îl înconjoară în cel mai scurt timp, notând starea lui și verificându-l.

"Cum te simti, domnule Park?"  Întreabă politicos doctorul, cu un zâmbet prietenos pe buze. 
"Bine." Răspunde el, cu ochii ațintiți asupra lui Yoongi care stătea în cel mai îndepărtat colț.
"E grozav atunci."  Îi predă blocnotesul uneia dintre asistente înainte de a se apropia de el.

Își pune mâna pe burtica lui Jimin, buzele închise într-o linie subțire încercând să se concentreze. 
"Bebelușul meu este bine?"  Întreabă el cu o voce ezitant, mușcându-și buza de jos de nervozitate. 
"Da, bebelușul e bine acum."  Asta îl liniștește, dar ceva din asta încă îl face să-și facă griji.

"Ai experimentat contracțiile din cauza stresului. A fost norocos că ai venit aici devreme, altfel ai fi putut pierde copilul." Ultimele cuvinte îi răsunau în ureche.  'Pierde copilul' mintea I se stinge imaginandu-si ce este mai rău posibil.

"Îți voi prescrie câteva medicamente și calmante, dar singurul lucru pe care îl poți face este să nu te stresezi și să încerci să fii fericit."  Doctorul se apropie de Yoongi, vorbind despre ceva important care nu se aude de unde era patul lui Jimin.

Yoongi se uită la el dar privirea lui nu o întâlnește pe a lui, era supărat pe el pentru că aproape a pierdut copilul?  "Hyun-" încearcă să-l cheme, dar înainte de a-și putea termina fraza, a părăsit camera brusc, lăsându-l pe Jimin singur.

Yoongi îl ajută să urce în mașină, de fiecare dată când Jimin încearcă să inițieze o conversație pe care Yoongi l-ar ignora.  Jimin nu s-a putut abține să nu simtă că totul era vina lui.  Tăcerea lui Yoongi îl mănâncă înăuntru, el încearcă să nu se streseze din cauza asta nu după ce medicul însuși a spus că este dăunător.  Dar nu se poate abține să nu simtă că i se scufundă inima.  Se uită la Yoongi, care nici măcar nu se deranjează să arunce o privire la el.

Casa este mistuită într-o tăcere de moarte când intră.  Atmosfera grea, Yoongi se oprește pentru o secundă, făcându-l pe Jimin să înghețe în spatele lui.  Își întoarce ochii pe pământ, fără a îndrăzni să facă contact vizual cu Jimin.

"Hyung."  șoptește, mintea lui încercând să proceseze scena din fața lui. 
"Îmi pare rău."  Yoongi se uită în cele din urmă la el, cu ochii lui plini de lacrimi, Jimin nu l-a văzut niciodată așa.

"Hyung ce s-a întâmplat? Pentru ce îți pare rău?"  Se apropie de Yoongi pentru a-i vedea mai bine chipul. 
"Îmi pare rău că te-am lăsat singur aici. Îmi pare rău că nu ți-am preluat apelurile. Îmi pare rău că nu am fost alături de tine când ai trecut prin toată durerea asta. Îmi pare rău că am fost iresponsabil."  El cade pe podeaua tare cu asta.  Consecințele vinovăției lui îl mănâncă.

Jimin a rămas așa o secundă.  Mintea lui interpretând cuvintele.  S-a ghemuit lângă el, mâinile lui găsindu-și drum până la fața lui Yoongi. 
"Nu e vina ta, hyung. De ce te bati pentru asa ceva?"  Yoongi scutură din cap către , el crede că este vina lui pentru că a pus în pericol viața lui Jimin și a bebelușului său.  De ce nu ar fi putut fi mai atent.

"Nu, Jimin, este-"
"Yoongi."  Vorbește pe un ton ferm, scăderea premiilor onorifice l-a făcut pe Yoongi să se uite la el. 
"Nu este vina ta. Nu este vina nimănui. Lucruri de genul ăsta s-ar putea întâmpla în viața noastră. Trebuie să învățăm de la ele și să lăsăm totul să plece."  Yoongi se uită la el neîncrezător, micuțul lui Jiminie a crescut atât de mult.  S-a schimbat într-o persoană matură și este atât de mândru de asta. 

"Acum oprește-te cu tot plânsul care mă întristează."  Își șterge repede lacrimile la asta, încruntarea lui s-a transformat acum într-un zâmbet. 
"Vezi că nu plâng, acum nu fi trist. Nu este bine pentru bebe." Jimin rânjește automat odată ce îl vede din nou fericit.

"Putem să ne uităm la un film acum? Și mie mi-e foame." 
"Orice pentru bebelușul meu mare."

Casa tăcută era acum plină de râsete fericite.  Și așa i-ar plăcea Jimin să fie.  Se apropie mai mult de Yoongi.  Spatele lui sprijinindu-se de-a lungul pieptului ferm al bătrânului.  O pătură acoperită peste ei, trupurile lor s-au încurcat împreună pentru a încăpea în canapeaua mică.  Mâinile lor sprijinindu-se una peste alta pe burtică.

Yoongi se uită la Jimin dormind liniștit în brațele lui.  Își pune mâna pe burtica ferm, copilul mișcându-se la atingerea lui indicând prezența lui. 
"Vă voi proteja pe amândoi." Își freacă cercuri liniștitoare pe burtă.  Privirea lui se îmblânzi în momentul bebelușului.

Jimin zâmbește auzind aceste cuvinte, înseamnă mult pentru el.  Își asigură mâna lui Yoongi, ținându-și ochii încă închiși.