Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 2

Din moment ce oricum omul cu coasa e lângă mine, nu am nimic de pierdut dacă pun niște întrebări simple referitoare la subiect.

- De ce sunt bandajată?

Căpitanul se întoarse înspre mine indiferent, alertând mersul, iar eu nu puteam să țin pasul cu el.

- Scuze, am alertat pasul! zise el lejer.

Oare de ce am senzația că acest căpitan o ființă atât de bună? Nu trebuie să fiu prea deșteaptă ca să îmi dau seama că acea schimbare de ritm era de fapt doar o scuză pentru a nu-mi răspunde la întrebare, așa că trec mai departe.

- Prințul a crezut că voi muri în celulă, nu-i așa? Nu am visat ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, nu-i așa?

Căpitanul se întoarse înspre mine și îmi aruncă o privire caldă. Simt cum mă înroșesc, însă aleg să nu arăt și prin vorbe ceea ce fața mea trădează deja.

- Nu, totul a fost foarte real, Henriette!

Numele meu l-a spus atât de... atât de... frumos! Oh, nu, ce se întâmplă cu mine? Ochii lui de un albastru scântâietor mă fixează, făcându-mă să mă pierd cu firea. Părul lui cel blond, dezordonat nu îi trădează felul de a fi, astfel că încep să mă simt puțin ofticată când mă gândesc cât de bine arată el în acest moment și cât de groaznic arăt eu, cea care se afla tocmai în dreapta lui. Nu numai că mă simt ca o idioată, însă mi-e frică. Am cunoscut în acest moment că îmi e frică și nu știu de ce simt că acest tip de lângă mine e singurul care chiar îmi vrea binele, adică o moarte rapidă, fără să sufăr.

Ajungem în capătul coridorului, iar eu nu fac decât să înghit în sec, e singurul lucru pe care îl pot face.

- Ce moarte mă așteaptă? șoptesc eu, iar el se întoarce înspre mine.

Am spus destul de clar, de ce se încruntă atât de tare? Sunt convinsă că a înțeles ce am spus. Se întoarce înspre mine și se uită lung, parca privirea lui trece prin mine.

- Henriette?

Iar mi-a pronuntat numele pe tonul ala! Oh, nu, de ce?

- Hm? fac eu, ridicandu-mi privirea inspre el.

- Ti-a mai spus cineva vreodata cat esti de frumoasa?

A spus ce cred eu ca a spus? Ce?! Cum sa imi spuna asa ceva? Nu pot sa cred, astfel ca ochii mei se maresc intr-un mod incredibil. Buzele mele se intredeschid, impotriva voinței mele si spun ceva dintr-o singura respiratie.

- Nu am avut cine.

Capitanul ma priveste duios, iar eu simt ca pamantul fuge de sub picioarele mele. Cum se poate sa imi faca asta? Chiar nu inteleg motivul pentru care face asta, insa gluma nu e deloc buna.

- Te asteapta moartea, iar eu cred ca daca te voi salva nu voi face decat sa iti complic viata! ofteaza el, iar eu ii simt in glas o urma drastica de regret.

- Nu am nevoie de nimic de la voi, vampirii! spun eu pe un ton ceva mai ridicat care sa imi demonstreze autoritatea.

Capitanul zambeste, iar eu nu mai inteleg nimic. De ce pisici zambeste? Ce se petrece?

- Puișor, eu nu sunt vampir! spune acesta inocent.

Nu mai simt nimic sub picioare in acest moment, parca efectuez o cadere libera. Cum adica nu e vampir si e Capitanul Garzilor in regatul vampirilor? Cum poate lupta cu toti si mai important, de ce toti vampirii sunt sub comanda lui, se tem de el si totusi ii dau ascultare? L-ar putea spinteca in orice minut, chiar nu inteleg cum de se impune atat de bine unul care este pana la urma din specia mea.