Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 35

Cand deschid ochii, realizez ca nu totul este la fel. Imi pare doar mie, sau intreaga mea fiinta se simte groaznic? Imi privesc instinctiv tatuajul si vad ca e complet. Inseamna ca... sunt oficial o vrăjitoare. Nu e cea mai buna veste, insa o accept asa cum e. Ma ridic si incerc sa ma lovesc cu privirea de ceva. Sunt in camera fratelui meu, care e mai gigantica decat orice inchipuire a mea. Incerc sa ma ridic din pat, chiar daca durerea aceea e apasatoare. Reusesc. Ma indrept inspre usa, gandindu-ma doar la Antonio. Oare a facut ceva? Ies pe hol si nu vad pe nimeni. Ce ciudat, unde e toata lumea? Ma indrept inspre stanga, unde vad un pavilion si niste scari largi care duceau la etaj. N-ar prea trebui sa fiu vazuta, insa nu imi apare nimeni in peisaj. Simt la un moment dat cum podeaua se cutremura. Serios... seisme? Ma apropii de balustrada si urc ca teleghidata. Serios, ma simt groaznic. Chiar imi doresc ceva care sa imi schimbe starea de spirit. Ajung la etaj si privesc in jur. Totul e negru, insa vad niste umbre care se misca. Cred ca asta se datoreaza transformarii. Totusi, credeam ca fiintele supranaturale nu simt durerile atat de accentuat. E clar, m-am inselat amarnic, e mai rau ca la un om pentru ca ele nu au o limita de durere pe care o suporta corpul lor. Urmaresc umbrele prin intuneric. Daca ma impiedic de ceva asta e, oricum nu ma pot misca prea repede. Ajung in fata unui geam cu lumina albastra. Sunt fermecata de el, pana cand aud un zgomot langa mine. Ma intorc speriata, dar simt o mana cum ma prinde de picior.

- Henriette!

Nu pot tipa din cauza șocului, pentru ca recunosc imediat ca persoana care ma striga e de fapt fratele meu. Mana cred ca e tot a lui, ii simt frica din oase. Of, oare de ce le pot vedea tuturor sentimentele? Prin jur, mai e si o persoana care se simte implinita. O persoană razbunatoare, dar se simte si îngrijorare in sufletul lui.

- Antonio? intreb eu incet, iar un raset incontrolabil se aude.

Oh, nu stiu al cui e, dar am un sentiment atat de ciudat in legatura cu asta. Deodata, ca de nicaieri, toate draperiile cad, iar cel care apare in fata ochilor mei e intocmai Arthur. Nu il privesc prea mult, caci ochii mei cad pe Antonio care era prabusit pe podea.

- Antonio! strig eu si ma repezesc inspre el. Tu! imi indrept privirea inlacrimata inspre Arthur. Ce ai facut?

- Riette, dupa cum vezi, nu l-am ranit! spune Arthur indiferent.

Nu pot sa il inteleg cum de e atat de imun! I-am spus clar ca Antonio e persoana care reprezinta pentru mine intreaga familie! De ce imi face asta, vrea sa ma faca sa sufar? Antonio nu e ranit, dar atunci... de ce e slabit?

- De ce nu ai forta? intreb eu, insa Antonio zambeste si se uita inspre picioarele mele.

Stai, ce?

- Il simt, Henriette!

Simte? Ce simte? Zambeste? Cum poate zambi in situatia asta?

- Ce simti? spune Arthur apropiindu-se de Antonio si asezandu-i un cutit langa gat.

Nu, n-am sa permit asa ceva. Nu pot lasa ca Antonio sa fie ranit de maniacul ăsta.

- Simt ca mi se apropie sfarsitul! ranjeste fratele meu.

Ce e de ranjit aici? E doar tristete, suferinta si durere. Simt ca mi se rupe o parte din suflet cand vad in ce stare a ajuns fratele meu din cauza celuia careia, fiind lipsita de maturitate, i-am spus ca il iubesc. Nu pot sa imi imaginez ce era in capul meu cand i-am spus ca il iubesc? Nu vad nimic frumos in el.

- Riette, ce faci aici? intreaba Arthur, doar pentru a sparge linistea incredibila dintre noi.

- Am venit sa imi salvez fratele de un prost asa ca tine! ii spun eu zeflemitor iar el ma priveste socat, exact cum ma asteptam.