Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 15

Va multumesc pentru parerile din capitolul "curiozitate". Eram doar curioasă de opinia voastra, nimic mai mult. Sper sa va placa capitolul. Lectura placuta!

Ajung la granița dintre cele două regate. Sunt epuizată, însă nu cred că asta e o scuză. Cei doi vrăjitori care mă însoțesc par a fi în aceeași situație ca mine, motiv pentru care răsuflu ușurată.

- Ești gata? întreabă căpitanul.

Mă întorc înspre el, încercând să îmi dau seama despre ce vorbea.

- Gata pentru ce? întreb eu, iar în glasul meu se simte ușor o doză de teamă.

- Să vezi lumina zilei! Te rog, nu îmi spune că îți era frică.

- Sincer...

Observ cum căpitanul descalecă și se apropie de mine. Descalec și eu pentru a nu părea o proastă. Mă apropii de el, iar el îmi prinde talia mea cu cele două brațe musculos de senzuale ale lui.

- Nu pot să cred că îți e teamă cât timp sunt eu aici! zâmbește el inocent.

Replica lui m-a luat puțin prin surprindere, motiv pentru care mă simt imobilizată în lumea gândurilor. Sunt sigură că totul va fi bine în cele din urmă. Sper. Mâna lui se așază în părul meu, dându-mi la o parte bretonul. Îndată ce fixează firele mele rebele în spatele urechii, își oprește palma pe obrazul meu. Îmi aplec instinctiv capul înspre palma lui, putând zări rapid pe chipul lui un zâmbet ștrengăresc.

- Poți avea încredere în mine, Henriette! Știu că te macină ceva, pot simți confuzia ta ca și cum ar fi chiar a mea.

Ce? Cum aș putea eu să îi spun că nu sunt sigură de sentimentele mele pentru el? Cum aș putea să îi spun că mă simt atât de inconfortabil când sunt în preajma lui sau a prințului? Cum aș putea să îl jignesc și să îl fac să sufere spunându-i că nu știu ce simt pentru el, că nu știu dacă e ceva mai mult decât o relație de prietenie între noi? De unde pot să știu eu toate astea?

- Doar nu e din cauza faptului că nu știi ce simți pentru mine?

Atât de plauzibil e? Dar ce e mai rău, e faptul că eu, ca o proastă, încuviințez. Sunt o fraieră, știu! Însă, el începe să chicotească. De ce ar face asta, nu am spus nimic amuzant.

- Oh, Henriette, nu îți dai seama încă? Avem tot timpul la dispoziție, Stefan ne-a oferit o șansă nesperată. De ce crezi că m-a eliberat? A vrut să merg cu tine.

- Oare nu e din cauza faptului că are încredere în tine că o poți proteja? aud vocea prim-ministrului.

Atât eu, cât și căpitanul am uitat că nu suntem tocmai singuri. Prim-ministrul ne privea destul de confuz.

- Alteța Ta, continuă prim-ministrul privindu-l pe căpitan, nu crezi că prințul s-a gândit la altceva când te-a eliberat? Ești persoana cea mai capabilă să o facă pe Henriette să devină din ce în ce mai încercată de gânduri. Pentru el asta e suficient atâta timp cât nu o enervează el.

Stai puțin, prim-ministrul a pomenit ceva de încredere? De când are Alteța Sa, prințul moștenitor, încredere în cineva? Doar nu e o nouă latură a personalității, nu-i așa?

- Vă rog, nu mă faceți să mă simt mai prost decât o fac deja?

Îmi plec privirea, însă căpitanul îmi prinde rapid bărbia și o ridică.

- Niciodată să nu te mai pleci în fața mea! Auzi? Niciodată!

E prinț, cum aș putea să fiu atât de îndrăzneață? Se pare că această vizită la palat m-a schimbat mult, n-aș fi crezut vreodată. N-aș fi crezut că voi ajunge să mă schimb atât de mult din cauza unei prostii. Nu mi-aș fi imaginat că doi prinți m-ar putea da peste cap atât de tare. Îmi ridic privirea și, cu coada ochiului, văd cum căpitanul îl privește iritat, disprețuitor și furios pe prim-ministru. Nu apuc să fac mai mult de atât, căci deja îmi simt buzele invadate. Mâna căpitanului se așază după ceafa mea, trăgându-mă cât mai aproape posibil de el. Mă simt imposibil de iritată, simt cum încep să tremur toată. Ca tacâmul să fie complet, mâna cealaltă rămasă disponibilă a căpitanului se așază peste talia mea. Îmi lipește tot corpul meu de al lui. Nu știu ce simt, însă buzele lui caută ceva mai mult decât un simplu sărut. Îl simt cum îmi caută buza inferioară cu limba, iar în acel moment se întâmplă inevitabilul: îi răspund la sărut. Sărutul acela simplu devine unul dat peștilor de pasional, este ceva inexplicabil pentru mine. Simt cum întregul univers se rotește cu mine. Doar un simplu sărut mă face să mă simt ca și cum întreaga lume e a mea, mă simt cel mai prețios lucru de pe pământ. Căpitanul mă trage și mai aproape de el, iar eu pur și simplu nu îl pot respinge. Îmi așez o mână pe talia lui, lucru care mă face să îl simt și mai aproape de sufletul meu. Cealaltă mână o așez în părul lui dat pisicilor de mătăsos. E clar, o atracție se realizează între noi, el e ca un magnet pentru mine. Nu mă pot despărți de el, oricât aș vrea. Unde e rațiunea când am nevoie de ea? Îmi vreau rațiunea înapoi. Ce se petrece? Îl simt atât de aproape și totuși nu vreau să îl îndepărtez. Ce simt pentru Alteța Sa? Ce simt pentru prințul regatului vampirilor, care totuși e un vrăjitor? Ce simt pentru acest maniac care îmi invadase buzele fără vreo permisiune? Ce simt acum? Ajungem chiar pe pământul rece, moment în care mă simt invadată de toți fiorii posibili. Ajung să stau peste trupul lui perfect, sărutul rămânând nedespărțit. Cu toate că simt toate astea, fiorii care îmi străbat întregul sistem nervos nu sunt nici pe de parte aceeași pe care îi simt în prezența prințului, prințul îmi face inima să o ia la goană. Stai, ce? E posibil ca eu să îl plac pe căpitan și totuși, să mă fi îndrăgostit de prinț? Oh, nu, nu accept așa ceva! Cred că îi voi declara căpitanului tot, trebuie să știe. Merită să știe. Merită să știe că voi fi a lui, nu are rost să îmi bat capul. Poate scap și de maniacul de prinț. Să îi spun căpitanului ceva de care nu sunt convinsă 100%?