Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 24

Cred ca nu m-a inteles bine. Daca ma obliga sa stau langa el, inseamna ca imi subminează autoritatea. Inseamna ca il voi bate toata ziua la cap cu ce pot si ce nu pot sa fac. Am incredere in propria persoana, stiu ca vou reusi sa scap de el. Totusi, chiar nu pot sa inteleg de ce ma tine aici. E ceva mult prea greu de inteles pentru mine, el chiar vrea ceva la fel ca fratele lui. Ce urmăresc băieții ăștia?

- Alteța Ta, eu...

- Parcă ți-am spus să taci! spune el, nedezlipindu-și ochii din teancul de documente.

- Trebuie să merg să mă ușurez!

- Să faci ce? spune el serios, privindu-mă curios.

Serios, nu știe ce e aia sau se preface?

- Știi tu să...

- Ah, treaba aia a voastră de ființe... ciudate! rânjește el. Și credeai că scapi de mine dacă îmi spui asta?

Glumește, nu-i așa? Nu glumeam, chiar am nevoia de a mă ușura, dar el întrece măsura.

- Doar nu ai de gând să vii cu mine, nu-i așa?

- Ține-te, știu foarte clar că e doar o scuză, ți-am citit gândurile.

Fir-ar, nu mi-a ieșit!

- Bine, ajută-mă și tu. Citește și spune dacă ceva nu ți se pare în regulă.

Îmi trântește în față un teanc de hârtii. Grozav, cine se crede să îmi facă așa ceva?

- Ascultă aici, eu am treburi mai importante decât...

- Nu îndrăzni să termini propoziția! intervine el peste mine. Ți-am spus clar, nu pleci de lângă mine nici în cele mai frumoase vise ale tale.

- Îți crapă masca, Alteța Ta!

Nu doar că asta se întâmplă, însă se aude destul de evident asta. Masca prințului se despică pe mijloc, ca și cum o piatră s-ar sfărma în mâinile unui uriaș. Crăpătura devine din ce în ce mai evidentă, moment în care prințul începe să tremure.

- Alteța Ta, ești bine? spun eu apropiindu-mă de el, însă el își întinde mâna.

- Nu te apropia!

Vocea lui e schimbată, e la fel ca atunci când l-am întâlnit în acea cameră fără mască. Nu am idee ce se petrece, însă el a devenit brusc foarte irascibil.

- Alteța Ta...

- Henriette, pleacă! Fugi! Fugi și nu te opri!

Tonul lui e unul foarte disperat. Mă înspăimântă, astfel că mă întorc. Am forța de a sta în picioare de una singură, mai mult, chiar de a fugi. Mă uimește și pe mine faptul că am această capacitate, însă se pare că viața îmi dă și oportunități. Fug instant înspre grajd și încalec pe al meu Pegasus,.

- Haide, trebuie să ajungem în regatul vrăjitorilor!

Pegasus se ridică în două picioare și începe să gonească înspre răsăritul lunii. Plâng, sunt atât de speriată încât am ajuns să plâng. Nu am idee ce s-a întâmplat cu prințul, dar e de speriat trecerea rapidă prin care a trecut. Așa se comporta de parcă masca aia îi dirija întreaga viață. M-a speriat atât de tare! Plâng în hohote și înaintez înspre luna sângerie care răsare pe bolta neagră a cerului.

*

A trecut o săptămână de când nu mai știu nimic de nimeni. Abia acum am intrat în capitala regatului vrăjitorilor, însă totul arată groaznic. Aici sigur s-a petrecut ceva, nimic nu arată bine. Pe drum e plin de vrăjitori răniți și de medici care încearcă să repare totul. Îmi îndrept privirea înspre palatul din vârful dealului și văd o ceață neagră care îl înconjoară. Ceva e putred și aici, la fel cum e și în regatul vampirilor.