Regatul Inimilor de Gheață

Capitolul 95 ~ Volumul 2

- Te ascult! spun, invitându-l să ne așezăm pe fotoliu.

Îndată ce se așează, văd că începe să își frece mâinile una de alta, semn că se fâstâcește mult în ce are să îmi spună. Aparent, e un adevăr pe care ar vrea să mi-l spună de mult timp, însă îi este cam greu.

- Pe micuțul prinț al lui Eveline îl cheamă Amais.

Îmi ridic privirea. Se pare că dintr-o singură privire mă citește că subiectul acesta e interesant pentru mine.

- Frumos nume, cine a fost cu ideea? întreb eu, însă Andrew înghite în sec, zâmbetul pierindu-mi imediat.

- Tatăl tău! spune el sec, momentul în care mă ridic din fotoliu, îndreptându-mi spatele.

- Ce treabă a avut tata cu numele lui? întreb eu, mai sacadat decât am crezut că aș putea-o face vreodată.

- Tatăl tău i-a spus lui Eveline ce nume să îi dea copilului înainte să moară.

- De unde a știut tata...

- Tatăl tău a intuit că Eveline a rămas însărcinată, cine știe, puterea lui de dragon. Însă, nu asta e partea șocantă.

- Îmi dau seama că nu asta e partea șocantă, de ce ar vrea tata să dea nume unui nepot care nici măcar nu e al lui?

- E al lui, Dustin, pentru că tu ești tatăl copilului. Amais e copilul tău.

Mă ridic în picioare cât pot de lent, încercând să îmi revin din șoc. Prințul Iceland-ului e fiul meu și crește în brațele celui mai mare dușman al meu? Cel mai mare dușman al meu se dă drept tatăl lui iar Eveline lasă toate astea să se întâmple? Nu, nu pot accepta așa ceva! Simt cum sângele îmi clocotește în vene de nervi, însă sunt suficient de șocat în acest moment încât să nu am vreo reacție.

- Am vrut să știi asta pentru a-l proteja pe micuț în toată lupta asta. Știu că ai simțit din prima clipă sângele tău curgând prin venele lui, iar faptul că eu îți ascund asta și știu încă din momentul în care am aflat că Eveline a rămas însărcinată mă măcina profund. Căutam momentul potrivit pentru a-ți spune ca să nu faci o greșeală, iar faptul că regina Alexandra știe asta...

- Alexandra știe? îmi ridic privirea înspre el, iar el își pleacă capul în semn de răspuns afirmativ.

Sunt atât de șocat, încât nu știu nici cum ar trebui să reacționez. Trebuie să mă țin de planul inițial deși suferința e mult mai mare, doar pentru simplul fapt că grăbind totul dintr-un simplu impuls pun viața lui Amais în pericol. Oh, cum de nu am vrut să accept adevărul?

- Mă voi preface că nu știu nimic, poți sta liniștit! spun eu, încercând să îmi țin nervii în frâu și să mă mențin calm.

- Sper că știi faptul că sunt atât de mândru de tine că ești rațional într-o astfel de situație.

- Îmi dau seama că ești mândru de mine!

Încerc să schițez un zâmbet, însă eșuez. Îmi vine să plâng de nervi când mă gândesc la micuțul Amais, dar simplul fapt că știu că în curând îl voi ține în brațe și că nimeni nu îl va putea lua vreodată de lângă mine îmi dă puterea de a mă calma și de a merge mai departe. Sunt mai optimist decât am fost vreodată și mă simt mai puternic decât mi-aș fi putut imagina vreodată.

- Dustin, merg eu să inspectez trupele, odihnește-te! spune Andrew, însă îi dau mâinile peste cap.

- Nu pot dormi acum oricum, așa că dă-te din calea mea! spun iritat.