Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 21

Ochii infocati si acoperiti de culoarea rosiatica ca a cireselor ma privesc confuzi. Stai, de ce confuzi? Ar trebui sa fie nervos, iritat, gata sa ma omoare.

- Ce faci? ma intreaba el.

Asa capitan, asa frate. De ce e atat de bipolar? Acum doua secunde era revoltat si foarte nervos, iar acum e curios si penibil de calm.

- Poti sa ma omori, dar intai trebuie sa asculti ce am sa iti spun.

- Nu ma intereseaza! ma intrerupe el. Tu tocmai m-ai facut sa omor ultimele fete cu care nu m-am culcat!

- Ce legătură are cu asta?

- Nici una, ideea e ca tocmai mi-am dat seama ca mai exista o fata cu care nu m-am culcat.

Oh, nu, ma priveste pervers. Nu, nu ii permit. E momentul sa ii spun adevarul, asta inainte de a fi umilita in ultimul hal.

- Fratele Altetei Tale pune ceva la cale impreuna cu tatal vostru! strig eu.

Exact cum ma asteptam, furia reapare in ochii lui. Nu doar ca ma simt extraordinar de speriata, fiecare os tremurandu-mi, insa faptul ca acel maniac dezbracat se apropie de mine si isi lipeste trupul de al meu ma face sa mor incet. Nu poate sa imi faca asta, nu am sa ii permit.

- Repeta ce ai spus!

In ochii lui se citeste clar un sentiment nou pentru mine: disperarea. Nu as fi crezut ca maniacul ăla va fi in stare sa simta asa ceva. Disperare, confuzie, tristete, ingrijorare, toate il acapareaza.

- Exact ce ai auzit! spun eu zeflemitor.

- Tu de unde stii? ma intreaba el suierand.

Se apropie de mine exagerat de tare. Nu pot sa spun decat ca abdomenul lui prea bine lucrat se lipeste de al meu care nu facea decat sa faca un zgomot insuportabil din cauza mancarii pe care o cerea. Nu am mancat de alaltăieri. Grozav, asta e tot ceea ce imi lipsea.

- Pleaca de langa mine! spun eu si il imping cu o mana, dar raman socata de rezultat.

L-am impins cu o forta atat de mare, incat s-a lovit cu capul de marginea de la pat. Cade prabusit pe podea, moment in care imi pun mainile la gura socata. Nu il pot lasa sa moara, regatul are nevoie de el. O fi el un maniac, dar e cel mai bun in rezolvarea problemelor. Ma apropii de el si il vad cum respira greoi. Ma asez pe podea si ii iau capul sangerand in poala mea.

- De ce nu te regenerezi? soptesc eu, privindu-l îngrijorată.

Nu vreau sa fac asta, insa lacrimez. Niciodata nu i-am dorit raul, asta cred ca ma face o persoana buna.

- Aveai dreptate! spune el balbaind. Lemnul era vrăjit, Ar... Arthur a facut asta. Voi muri...

- Nu, nu poti muri! Regatul are nevoie de tine! strig eu, iar plansul meu incepe sa fie cu hohote.

- Tie, spune el tusind, tie ti-e foame!

Ochii lui se inchid brusc, iar eu ii simt capul mai greu ca niciodata. Nu, nu poate muri! In ultimele lui secunde se gandea la mine si la stomacul meu afurisit? Ce e asta?

- Nu, nu, nu, Alteta Ta! Nu poti muri! Nu poti face asta!

Incep sa il scutur, insa el nu are vreo reactie. Nu poate muri acum! Nu e momentul. Lacrimile mele incep sa ii pateze obrajii lui deja deveniti prea palizi. Nu imi poate face una ca asta, e nedrept. Parul lui cel matasos si neglijat ii acopera complet fata, moment in care imi dau seama de un lucru: e neglijent. Nu a avut grija de el de cand nu mai sunt eu pe aici. Ceva sigur s-a intamplat si aici, insa daca nu e el, cine sa imi spuna? Regentul a murit, regele e un tradator, ce ma fac acum? Cum de am ajuns sa il omor pe printul mostenitor? Cum am reusit asta? Stai, am citit undeva ca organele nu isi intrerup brusc activitatea, asta inseamna ca organele lui inca functioneaza? Asta inseamna ca exista sanse sa reactioneze la sange? E un vampir in definitiv. Daca ii dau din sangele meu voi reusi oare sa imi spal pacatul? Cred ca va trebui sa stau departe de el, asta doar pentru a evita astfel de incidente. Nu pot sa cred ca am facut asa ceva. Trebuie sa gasesc urgent ceva pentru a-mi taia incheietura. Las capul lui din poala mea pe marmura rece de pe podea si ma indrept inspre oglinda. Acum e acum, Henriette, daca ai curajul sa spargi oglinda. Ma uit in jur si vad o cutie de lemn. N-am idee ce e inauntru, insa acum o voi folosi ca sa sparg oglinda. O ridic si o arunc inspre oglinda. Oh, nu, mai proasta de atat nu puteam fi. Trebuia sa dau de mai multe ori si incet, dar am aruncat-o direct acolo. Sunt geniala, mi-a intrat sticla in ochi. Sigur voi orbi, simt cum totul devine negru. Nu mai vad nimic, dar simt cum lacrimile sunt amestecate de picaturi de sange care ies involuntar din ochii mei. Cred ca mintea imi era prea intunecata ca sa mai constientizez ceva, exact cum e si privirea acum pentru mine. Lumea a devenit colorata, colorata in toate nuantele de negru posibile. Totusi, chiar daca am orbit, sufletul meu inca stie ce vrea: vreau ca printul sa isi revina, nu voi suporta sa stiu ca a murit din cauza mea. Incep sa pipai masuta din fata si imi dau seama ca am dat peste un ciob de o marime ideala. Nu am idee in care parte e printul, insa ma voi baza pe instinct. Simt un miros dulceag de sange venind dinspre partea mea stanga, asa ca ma indrept incet intr-acolo. Fac cativa pasi iar, in momentul urmator, simt ca ma bat de ceva tare. Pun pariu ca e corpul printului. Daca nu ma grabesc, sunt destul de sigura ca voi lesina de durere, e mult mai dureros decat loviturile de bici. Cioburile au ajuns peste tot pe corpul meu, sunt un fel de agatator de cioburi. Ma aplec si iau capul printului din nou in mana mea. Corpul lui e mult mai rece decat ultima data cand l-am atins. Sangele mi se prelinge pe tot corpul, dar nu sunt convinsa ca e suficient de mare vreo deschidere a vreunei rani cat sa il provoace pe maniacul ăsta. Iau ciobul si imi crestez usor incheietura stanga. Durerea persista, astfel ca iau mana dreapta si incep sa caut pe chipul lui buzele. Cand degetele mele ajung sa atinga ceva fin, atunci realizez ca mi-am realizat obiectivul, le-am gasit. Oftez si imi lipesc incheietura de buzele lui. Simt cum sangele meu nu se mai prelinge mana, ci direct printre dintii lui pe care mi-i aduc aminte ca fiind cei mai aliniati dinti pe care i-am vazut vreodata, inveliti intr-un alb perfect si seducator. Sangele se prelinge, iar eu simt ceva, buzele lui se misca. Am reusit, l-am trezit. Oh, nu, corpul meu cedeaza, in timp ce simt ca el imi devoreaza cu indrazneala sangele, ca si cum mi-ar devora chiar si sufletul. Intr-adevar, moartea a venit mai repede decat m-as fi asteptat. Ma bucur, Alteta Ta, ma bucur ca te-am salvat!

*

Nu am idee ce se petrece, poate am ajuns la portile raiului. Nu am idee unde sunt, insa ranile mele nu le mai simt atat de apasatoare. Imi e teama, imi e teama sa imi deschid ochii si sa vad ceea ce se presupune ca ar trebui sa vad. Nu am nicio idee despre unde as putea sa fiu, insa stiu un lucru: faptul ca am orbit in incercarea de a-l salva pe maniacul ăla ma macina pe interior intr-un mod constant. Nu stiu ce se petrece, dar trebuie sa recunosc ca nu imi pare rau. Printul Stefan e intr-adevar nevinovat, iar eu abia acum realizez asta. Nu stiu de ce l-am judecat tot timpul, insa caracterul lui e perfect normal, e singurul vampir care fusese pierdut pentru totdeauna. Niciodata nu poti stii ce iti rezerva viitorul. Tot ceea ce se întâmplă e din cauza mea. Sunt un dezastru ambulant, nu ma mir ca mi se intampla atâtea. Revenind, printul chiar nu are nicio vina in toate astea. El intr-adevar asa s-a nascut, nu a avut sansa sa-si descopere sufletul, talentele, pasiunile si aptitudinile. Sunt sigura ca regele a incercat sa ii dea o educatie cat mai buna insa era in zadar, printul nu putea fi controlat de nimeni si nimic. Majestatea Sa avea dreptate cand spunea ca printul are un comportament la fel de rau cat doi vampiri la un loc. Atunci, de ce nu a incercat sa schimbe ceva? Trebuie sa fie o cale pentru a rupe blestemul. Trebuia sa il solicite pe Arthur, oare chiar asa de malefic sa fie capitanul incat sa nu isi salveze propriul frate? Chiar atat de rau incat sa ii vrăjească patul? E evident faptul ca Stefan nu are nicio vina in toata discutia asta, totul s-a desfasurat in mare taina. Tot ceea ce se petrece e un mare secret. Visul meu era sa descopar ce se intampla si sa rezolv problema. Insa, tocmai am murit, e evident ca tot ceea ce am aflat e in zadar. Acum realizez faptul ca printul mostenitor nu e o persoana rea, e doar o persoana... neexperimentată daca pot spune asa. Nu il pot blama pe el pentru ceea ce se petrece in familia lui. Mai ales ca acum cred ca se simte mai groaznic ca niciodata. Apropo, oare si-a revenit? Oare e bine? Cred ca si daca si-a revenit fizic, psihic e daramat. Adica... a avut incredere in familia lui, cel putin inconstientul lui sigur a avut din moment ce stia definitia unei familii si i-a avut langa el tot timpul. Faptul ca in tot acest timp a fost tradat, nu a fost cel mai genial lucru posibil. Cred ca e total demoralizat, chiar daca nu vrea sa recunoasca, isi recapata sentimentele, sufletul. Nu cred ca va fi in stare sa recunoasca asa ceva. Cu toate astea, eu am incredere in el. Stiu ca poate face asta, e un lucru extraordinar ceea ce reuseste sa faca, sa isi controleze temperamentul. Stai asa, de ce ma îngrijorez eu pentru el? Intotdeauna mi-a dorit raul, iar eu tocmai mi-am dat viata pentru a o salva pe a lui? Ce fel de om sunt? Nu imi mai inteleg deloc propria ratiune. Vreau sa fie fericit, sa isi recapete sufletul. Macar atat merita dupa tradarea pe care a suferit-o. Nu stiu de ce, insa sunt convinsa ca daca el isi va gasi linistea o voi face si eu. Oh, nu, doar nu e ceea ce cred eu ca e! Il plac pe print? De ce i-as vrea binele unui vampir care m-a chinuit? De ce as face asta daca nu din cauza asta? Nu cred ca m-am îndrăgostit de doi barbati. Nu, refuz sa cred asa ceva. Oricum nu castig nimic, am ramas deja fara niciunul. E deja mult prea mult. Vai, cum am putut uita? I-am promis capitanului ca voi rezista, lui Antonio ca voi avea grija de mine, iar prim-ministrului ca voi supravietui. Mie mi-am promis ca voi avea grija sa readuc regatul vampirilor pe drumul cel bun. Ce fac acum? Tocmai am murit, cum as putea sa fac ceva acum? Nu, eu niciodata nu imi incalc promisiunile! Lucrul acesta imi da tarie si ma face sa iau o hotarare. Voi deschide ochii. Indiferent daca mai vad ceva, daca in fata mea se mai infatiseaza ceva sau daca voi vedea doar negru, macar voi stii ca am incercat. Trebuie sa am curaj, mereu am fost curajoasă. Niciodata nu m-am dat batuta, astfel ca nu o voi face nici acum, nici macar moarta. Imi dezlipesc incet pleoapele, dar raman uimita. Vad! Nu e negru, chiar vad! Dar ceea ce vad ma uimeste.