Regatul Inimilor de Gheață

Capitolul 96 ~ Volumul 2

Intru în castelul Iceland-ului prin vechile tunele create de mine și de Angel. Nu mă laud, dar am fost foarte ingenioși creând aceste tunele de care știm doar noi. Când suntem aproape de capătul tunelului, mă opresc pe loc pentru a-mi scoate sabia din teacă.

- Majestatea Voastră, ați fost foarte ingenios! spune Dereck, pregătindu-și și el sabia.

- Mulțumesc pentru constatare! spun eu încercând să zâmbesc. Andrew, spun eu, el făcând un pas înspre mine și fixându-mă cu privirea, du-te și găsește-l pe Darius și adu-l la mine cât de repede, mă vei găsi suficient de ușor. Voi încerca să îl țin cât se poate de ocupat pe Bryan, iar tu, Dereck, te vei ocupa de siguranța lui Amais, îl vei scoate din palat, un de te va aștepta străbunicul pentru a-l duce în siguranță. Nu vreau să îl știu prins în mijlocul unui război.

Dereck aprobă, moment în care eu întorc sabia în mână și înaintez. Mă simt ca în „Cei trei muschetari", cartea aceea omenească.

Deschid portalul, ajungând în zona Grădinii Reginei, unde ne despărțim de Andrew. Dereck mă urmează îndeaproape, iar eu mă îndrept înspre intrarea în palat, însă în fața mea apare persoana pe care mă așteptam cel mai puțin să o văd.

- Ce cauți aici? întreb eu absolut șocat, moment în care Bryan apare din spatele ei.

- Abia acum ai aflat, nu-i așa? rânjește Bryan, înconjurân-o.

Alexandra mă privea cu o privire atât de tristă, simțindu-se încolțită. Cred că în viața mea nu m-am simțit mai trădat decât acum.

- O voi lăsa pe ea să îți spună totul! spune el, rânjind.

- Dustin, eu...

- Te-ai aliat cu Bryan, ce scuză vrei să mai ascult? urlu eu, ca din gură de șarpe.

- Dustin, am știut mereu că Amais e copilul tău, cum ai fi vrut să accept atât de ușor că tu o iubești pe Eveline și că îi vrei copilul?

Nu neg nimic, sunt în situația în care nu prea știu ce simt. Totuși, furia mea pentru Alexandra e într-o continuă creștere, asta știu sigur.

- Te-ai aliat cu cel mai mare dușman al meu pentru a-mi face rău! M-ai trădat!

- Dustin, eu vreau să mă ier...

Nu aștept o invitație suplimentară, căci sabia mea străpunge hainele ei, oprindu-se drept în inimă. Am omorât-o cu propriile mele mâini, mi-am omorât soția. Sunt un tiran, dar vestea rea e că nu simt vreo remușcare, a trădat, și a trădat îngrozitor. Îmi scot sabia din pieptul ei, ea prăbușindu-se și lovindu-mă cu privirea ei tristă.

- Nu am... vrut... am știut că tu... nu mă vei iubi... niciodată... nici măcar jumătate... din cât am făcut-o eu... mă bucur că am.. murit... de mâna ta! spune ea cu ultimele forțe, iar mai apoi își dă duhul.

Totuși, sunt un tiran, mi-am omorât propria soție. Mă aplec înspre ea, dezvelindu-i pieptul și văzând sângele care înceta să mai iasă din rană, semn că e moartă. Sunt șocat, iar șocul cel mai mare îl am când văd pe pământ două picioare feminine. Îmi ridic privirea încet, dând cu privirea de privirea înghețată a lui Eveline.

- Ești un monstru! șoptește ea, începând să plângă.

- Eve... șoptesc eu, ridicându-mă însă ea face un pas în spate.

- Ești un monstru! șoptește ea terifiată, dându-se mai în spate.

- Nu... nu trebuia să vezi asta! spun penibil de marcat.

Pe toate coloniile Mărilor Întunecate, nu trebuia să vadă asta! sunt mai marcat că Eveline a văzut asta decât de crima pe care am comis-o în adevăratul sens al cuvântului.