Regatul Inimilor de Gheață

Epilog

Au trecut nu mai puțin de trei ani de când întreaga dimensiune magică a revenit la normal. Acum că Riefan-ul și Iceland-ul sunt un singur popor sub denumirea Riefan, totul a devenit atât de simplu. Conduc, însă având mereu grijă să iau în vedere părerile poporului. Miniștrii sunt din ce în ce mai traumatizați de mine pe zi ce trece, am rămas în continuare un tiran de temut, însă poporul mă adoră pentru simplul fapt că nu las miniștrii să își bată joc de ei. Vizitez capitala zilnic, nu am nevoie de invitații sau de însoțiri, le fac zile fripte ofițerilor care nu știu niciodată unde sunt, când în birou, când în mijlocul capitalei. Andrew a rămas același, un Prim-Ministru iubit de toți și întotdeauna respectat, Darius pune probleme celor care încearcă să îl învețe în castel fiindcă e un chiulangiu și e mereu pus pe șotii, iar faptul că e un dragon suficient de puternic le cam pune probleme tuturor, Lancy a rămas ambasadorul regiunii Iceland, însă vine să ne viziteze des pentru a îl vedea pe Darius și a râde de isprăvile lui. Dereck e la fel, se ocupă de recrutarea tinerilor și transformarea lor în adevărați soldați, iar restul populației este foarte fericită. Singurele evenimente care ar putea părea ieșite din comun sunt flăcările care mai ies câteodată din vulcanul din apropiere, fiindcă acolo se află Școala Vrăjitoarelor, iar de fiecare dată când o debutantă vrea să pară mai îndrăzneață, se arde în acele flăcări ale Vulcanului Vrăjit.

Totuși, mai rămân eu. Eu nu îmi pot dezlipi mintea de la Eveline și Amais, nu mai știu nimic despre ei. Simplul fapt că deja au trecut trei ani mă face să îmi pierd speranța pe zi ce trece, nu sunt sigur că îi voi mai vedea vreodată. Ochii de un albastru marin ai lui Eveline, buzele ei roșii și părul ei bucălat mă fac să îmi dau seama cât de mult îmi lipsește. Am fost un așa prost că nu am recunoscut ce mult înseamnă pentru mine. Dacă aș vedea-o acum, nu aș fi în stare să dau înapoi pentru nimic în lume, acum știu sigur ce vreau, iar acum sunt atât de capabil să îi protejez!

Stau și privesc regatul de pe balconul Sălii Tronului, refuzând iar să mănânc prânzul, cu toate că Darius a venit de două ori la mine încercând să mă convingă. Nu mi-e foame, iar când mă gândesc la ei doi simt că nici nu trăiesc. Zilele sunt atât de lipsite de sens, iar acum că ei nu sunt aici simt că tot universul e repetitiv și se învârte în jurul aceluiași lucru.

- Majestatea Voastră! aud vocea lui Mark, sfătuitorul meu regal, e cineva aici care dorește să te vadă.

Îmi întorc privirea încurajându-mă singur, sperând că e ea, însă nu e decât Dereck.

- Majestatea Voastră, știu că nu sunt cel pe care îl așteptați! spune el deznădăjduit.

- Nu-i nimic, oftez eu, spune care e problema!

- A avut loc o explozie în Pădurea Fermecată acum două ore.

- Explozie? întreb eu confuz. Ce fel de explozie?

- Mulți spun că nu au mai văzut așa ceva, însă eu am impresia că e ceva ce doar cineva puternic ar putea crea.

- Eu sunt de vină, Dustin! aud o voce cunoscută și mă întorc instant.

Era străbunicul. Când îl văd, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. Mă apropii de el, strângându-l în brațe. Dacă el e aici, oare au venit și ei? Oare sunt și ei aici?

- Ai venit din dimensiunea umană, tu ai provocat asta! zâmbesc eu.

- Și nu sunt singur!

Când se dă la o parte, am impresia că mi se vor topi picioarele. Eveline stătea în fața mea îmbrăcată într-o rochie de un portocaliu aprins, totuși cu o privire suficient de serioasă, menită să îmi șteargă zâmbetul de pe față, însă asta e imposibil. În fața ei, stătea în picioare copia mea întruchipată. Când îl privesc pe micuț, îmi dau seama instant că e Amais, seamănă cu mine mult prea bine, cu excepția ochilor albaștri, identici cu ai lui Eveline.