Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 10

Încep să tremur. Faptul că prințul tocmai m-a prins în plină acțiune nu e un lucru care să fie în avantajul meu. Însă, adevăratul motiv de îngrijorare e faptul că sunt aici și prințul m-a văzut în ipostaza asta.

- Nu pot să cred cât de neghiobi și fraieri sunteți amândoi! Tu ca tine, târfo, însă ce să zic de bravul meu frate geamăn? Ce să îți spun? Hmm... cred că vom avea o discuție între patru ochi mai încolo. Acum însă, trebuie să plătiți amândoi.

- Legea spune că trebuie să ne omori, Stefan! își dă ochii peste cap căpitanul, iar cand a vazut printul modul in care i se adresase, faptul ca ii spuse pe nume, il determină imediat sa il loveasca, astfel ca el cade inspre pamant.

Ma apropii de capitan, privind cum din nasul lui incepe sa curga puternic sange. Cred ca mostenitorul acela nătâng chiar nu isi da seama ce face.

- Taci, prostule! Nu va pot omori, inca nu iti dai seama de asta? In primul rand pentru faptul ca vreau sa va vad zbatandu-va pentru viata voastra, iar in al doilea rand pentru ca o sa fie foarte amuzant sa imi bat joc de voi, porumbeilor!

- Nu il plac! strig eu, lucru care ii ingrozeste pe amandoi.

- Oh, cu atat mai bine! zambeste bucuros printul mostenitor. Asta inseamna ca nu vei suferi daca el va pati ceva.

Capitanul se intoarce inspre mine ucigandu-ma din priviri si implorandu-ma sa nu spun nimic. Oricum nu aveam de gand sa spun.

- Luati-i! ordonă printul.

Ingamfatul ala se intoarce pe calcaie si pleaca cu capul ridicat ca un bivol nervos. Nu ii inteleg comportamentul, oare e asa de ciudat pentru ca isi recapata sentimentele si tranzitia asta il aduce intr-o astfel de stare confuza? Nici nu mai stiu ce sa cred, insa faptul ca atat eu, cat si capitanul suntem in acea situatie in care nici nu stim ce e de facut e adevaratul motiv de ingrijorare.

Iesim din temnita, iar printul mergea in fata noastra impunator. Capitanul isi intoarce ochii indurerati inspre mine, iar eu nu stiam ce sa fac, ce sa spun, raman pur si simplu blocata de privirea lui.

- Trebuie sa mor!

- Nu, cum poti spune asta? intreb eu disperata, moment in care printul se intoarce inspre noi si ne priveste ironic.

- Proștilor, v-am dat voie sa vorbiti?

- Nu ne-ai nici interzis, Alteta Ta! spun eu ironic, moment in care capitanul ma omora din priviri.

Simteam cum pamantul se cutremura sub picioarele mele, insa eram sigura ca nu eu sunt de vina. Capitanul tremura de nervi, era vizibil. Deodata, ochii lui devin albastru deschis, moment in care toti soldatii pasesc inapoi, singurul care nu se clinteste e printul. Eu sunt imobilizata, nu stiu ce sa cred din ceea ce vad, insa e clar ca sunt infricosata.

- Asculta aici, frate, ca vrei, ca nu vrei, Henriette nu poate fi ranita, nu cat timp mai am si eu ceva de spus!

- De cand ti-ai recapatat tu puterile, Arthur? intreaba printul neinfricat.

Privirea înfocată a capitanului era un motiv bun pentru a te speria, insa printul mostenitor nu parea deloc afectat. Privirea lui emana mult prea multa indiferenta in momentul in care situatia cerea retragere si confuzie.

- Henriette e sub sublima mea protectie!

Capitanul incepe sa loveasca pamantul cu pumnul, moment in care printul este invaluit de un miros oribil. Cand vad ca de fapt printul se teleportase, rasuflu usurata ca e bine. Stai, ce? Vreau ca printul sa moara, de ce ma bucur ca nu a fost ranit de capitan? Stai, cred ca inteleg. Capitanul nu e in apele lui, parca e o moarte prea usoara pentru un asemenea maniac canibal posedat ca printul mostenitor.