Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 11

Era ceva de neconceput. Erau patru pari in cupluri de câte doi in jurul carora erau multe frânghi. Pe o masa laterală, erau doua biciuri. E clar, vom fi chinuiți rau de tot. Ma indrept inspre acel loc in care soldatii ne arunca atat pe mine, cat si pe capitan in genunchi in fata prințului mostenitor care tocmai se întorcea inspre noi.

- Ce satisfactie imi da sa te vad asa, gunoiule! spune el, privindu-ma. Valabil si pentru tine, fraierule, ma bucur ca sunteti aici impreuna!

A pus un accent franțuzesc pe ultimul cuvant, lucru care ma scoate din pepeni.

- Ah, abia astept sa va aud urletele de durere! Urcati-i!

Soldatii se apropie de noi, tarandu-ne pana la pari. Il privesc pe capitan non-stop, iar el imi arunca fugitiv cate o privire plina de disperare. In rest, sta cu capul in pamant. Ce mostenitor e ăsta daca pana si pe propriul frate il raneste?

Odata ajunsi sus, imi lipesc fata de par. Priveam noaptea care dainuia, desi practic era zi, o pata foarte mica alba straluceste pe cer. Acela e soarele. Aud cum biciul isi ia avant, iar in urmatoarea secunda simt pe trupul meu o lovitura asa puternica, incat nu cred ca imi voi mai reveni vreodata. Inima mea trepideaza, iar toti muschii mi s-au încordat de durere. Spatele meu se sfasie, iar eu imi doresc sa scot un urlet de durere, insa suna mai degraba ca un mieunat. Mi s-a uscat complet gatul. Din ochi mi se prelinge o lacrima amara, insa nu mai am timp sa ma gandesc la nimic pentru ca tresar. Capitanul tocmai primise si el prima lovitura si asemeni mie, nu era in stare sa aiba vreun gest. Simteam cum durerea ma apasa, doar pentru faptul ca am ajuns aici in definitiv din cauza mea.

Vine si a doua lovitura. Cu un impact mult mai puternic decat cea dintai, aceasta ma face sa scot un mieunat ceva mai puternic. Oare de ce am pragul de indurare atat de inalt? O persoană obisnuita sigur lesina. Capitanul e vrajitor, nu cunosc organismul vrajitorilor, insa sunt sigura ca e mai puternic decat al unui om normal. Simt sangele cum se prelinge incet pe spatele meu, facandu-ma sa imi pierd orice urma de speranta. Printul era un maniac care necesita rapid sa fie educat, altfel intreaga lume se va sfarsi. Incepem acum, in acest moment cand ranile mele se deschid puternic si lasa sangele sa imi paraseasca complet corpul. Si capitanul sufera, insa imi arunca rapid o privire plina de durere, pe care eu i-o dau inapoi. Nu e un lucru deloc placut si nici usor de îndurat.

- Cred ca ajunge, Alteta Voastra! se aude vocea unui soldat, insa printul il paleste cu biciul si pe el, facandu-l sa cada in genunchi, supus.

Nu apuc sa mai recapitulez cele întâmplate, caci printul ma lovește iar. In momentul ăsta, chiar imi doresc sa fiu inconștientă, nu stiu daca voi mai suporta emotional ceea ce se intampla cu noi. Ma doare enorm spatele, insa faptul ca il vad pe capitan intr-o stare mai deplorabila decat a mea e lucrul care ma dărâmă emotional.

- Hmm... arăți delicios, puisor! se uita printul la spatele meu sângerând.

- Te rog... elibereaza-l...

- Cum pisici poți sa ceri eliberarea lui si nu a ta? Chiar nu iti pasa deloc de tine?

- Daca crezi ca m-ai adus la palat ca sa ma educi, te inseli amarnic, niciodata nu ma voi schimba in rau! spun eu slabita.

- Ah, deci trebuie sa apelez la alte metode cu tine? Bine, vei regreta cuvintele pe care tocmai le-ai spus. Luati-i jos!

Câteodată ma intreb daca nu visez. Nu stiu de ce am ajuns aici, insa e clar ca viata mea de dinainte era cel mai bun cadou pe care l-as fi putut primi. Sunt data jos, căzând instantaneu pe pamant, fara a simti nimic altceva decat o durere surdă.

- Duceti-i in temnita! In aceeasi temnita.

Stai asa, prințul chiar nu ne desparte? Se pare ca printul Arthur e la fel de socat ca mine.