Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 20

In fata mea era palatul vampirilor. Involuntar, schitez un zambet. Dupa toate cate s-au intamplat, mi-am dat seama ca acest regat e casa mea. Aici am crescut, e regatul caruia ii sunt profund îndatorată. Chiar dacă omenirea a fost condusa de vampiri in ultima vreme, chiar daca am fost cuceriti de ei, tot oameni suntem. Si cum suntem condusi de vampiri, ma simt datoare sa merg sa ii anunt de atacul ce se pregateste. Daca situatia scapa de sub control, oamenii vor fi stersi complet de pe fata pamantului. Si pentru asta unde sa merg daca nu la printul regent? Nu pot inca a crede ca regele care m-a protejat atat de fapt voia sa ma foloseasca. Parea atat de sincer! Acum inteleg de unde a luat capitanul arta teatrului. Printul Stefan e mai mult decat un nevinovat in toata discutia asta si nu imi vine sa cred ca ma gandesc la asa ceva.

- Henriette?

Vocea prim-ministrului ma trezeste din gandurile mele. Tresar si imi ridic privirea inspre el.

- Daca nu ai grija ce spui, ar putea iesi o mare nenorocire. In definitiv, esti conducatoarea oamenilor, reprezentanta lor la picioarele vampirilor.

- Nu imi spui deloc ceva placut...

- Stiu, insa e adevarul!

Prim-ministrul se apropie de mine si isi pune mainile parinteste pe umerii mei.

- Henriette, trebuie sa imi promiti ca iti vei pastra intotdeauna demnitatea si curajul. Nu trebuie sa le pierzi pentru nimic in lume, fiindca trebuie sa supravietuiesti. 

Știu că prim-ministrul are încredere în mine, nu mă îndoiesc de asta. E unul dintre puținele persoane care mă respectă și îmi vrea binele. Nu pot încă să cred că am ajuns să fac așa ceva, am acceptat să risc totul pentru a trăi printre ființele supranaturale. Omenirea m-a respins, poate acesta e motivul pentru care am ajuns să trăiesc singură. Nu am idee de ce, dar singurătatea asta m-a făcut într-adevăr să ajung mai independentă decât aș fi crezut că voi fi vreodată. Întotdeauna am știut că asta nu mă va încurca, m-a adus pe drumul cel bun. Am ajuns să realizez destul de ușor că viața nu e atât de ușoară precum presupun oamenii. Aceasta poate fi una din puținele calități ale nemuritorilor, faptul că sunt sinceri și recunosc că viața e plină de surprize. Faptul că viața lor e nelimitată e un lucru destul de intrigant și totodată principalul factor care le determină o astfel de gândire.

- Vă vine să credeți că am fost în regatul vrăjitorilor pentru a avea o conversație cu regele și nici măcar nu l-am întâlnit?

Prim-ministrul oftează. Atâtea secrete roiesc în jurul meu, încât nu știu cum o să mă descurc cu asta. Trebuie să aflu totul, iar asta cât mai repede.

- Da, regele vrăjitorilor e destul de greu de întâlnit. 

Nu e convins de ceea ce spune. 

Deodată, înainte să apuc să mă mai gândesc la ceva, se aude un țipăt. Era atât de înțepat, încât sunt convinsă că nu e de bine. Dacă e al unui om, oricine ar fi fost de vină va plăti. Vine din palat, tind să cred că e de la maniacul ăla. Prim-ministrul îmi face loc, iar eu fug în palat. De îndată ce ajung în holul principal, îmi ridic privirea în sus. Cred că e vorba despre un act pervers sau mai rău, o moarte prin secare de sânge. Îndată ce ajung la etaj realizez că nu am idee pe unde să o iau, acel sunet încetase. Trebuie să încep să ascult pe la uși ca să pot să îmi dau seama de unde se aude. Nu am idee unde se află maniacul care a provocat acel urlet. Mă așez pe podea, uitându-mă în jur. Nu doar că viața mea a luat o întorsură groaznică, însă trebuie să am grijă de sentimente. Nu doar că Antonio mi-a găsit ceva în inconștient, însă e clar că tot răul e spre bine. Dacă aș afla cine e acel curajos care m-a salvat...

- Te gândeai la mine, nu-i așa?

Mă întorc terifiată. Inima îmi bate cu o viteză dublă față de cât e normal. Nu cred, în fața mea e întocmai el!