Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 25

Nu am niciun motiv să îl mint, poate mă mai apropii și eu puțin de adevăr. E un lucru extraordinar de grav faptul că fața prințului mi s-a arătat, iar faptul că nu am știut că el a crescut fără a știi că e prinț e primul lucru pe care va trebui să mi-l explice după ce ne revedem.

- E o problemă? întreb eu jenată, iar Antonio mă prinde de braț.

- Henriette...

- De ce ești îngrijorat? E vreo problemă?

- Masca aceea a fost o identitate a prințului, făcea parte din el. Nu am idee ce se va întâmpla acum cu el.

- Dar ai spus că își schimba repede totul: modul de gândire, starea de spirit, sentimentele, etc. Asta nu înseamnă că i se va stabiliza temperamentul și va naște caracterul?

- Henriette... cineva va trebui să sufere tot ceea ce suferea acea mască pentru el!

Doar nu se referă la mine, nu-i așa? Refuz să cred că sunt vinovată pentru toate astea, nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să sufăr pentru binele altcuiva. O lacrimă îmi părăsește ochiul, iar Antonio mă prinde în brațe.

- Ce mă așteaptă? Știu că știi...

- Bunicul vede viitorul, mi-a spus ceva de genul, dar nu știa că e vorba tocmai de tine. O boală mortală va pune stăpânire pe tine. Dar, va fi mult mai dureroasă ca la un om obișnuit. Când un om moare, asta înseamnă faptul că nu mai suporta durerea, pragul maxim de durere a fost depășit. Totuși, tu nu ești om, ești nemuritoare, deci boala te va chinui grozav!

Antonio începe să plângă, îl simt pentru că lacrimile lui îmi pătează gâtul. Îmi dau seama cât de greu trebuie să îmi spună toate astea, dar într-adevăr, eu sunt vinovata.

- Nu, Henriette, nu ești vinovată! Soarta a decis că tu ești cea care trebuie să rupă blestemul iubirii vampirilor. Ar trebui să te simți onorată! spune el înghițindu-și lacrimile. Trebuie să mergem să te vadă un doctor! spune el rupând îmbrățișarea.

- Frate, avem mai multe de discutat! spun eu serios. 

Antonio se ridică și mă privește în continuare înlăcrimat.

- Blestemul bolii e un blestem legat de cel al iubirii vampirilor?

- E de fapt o consecință, surioară!

- Nu mi-ai spus niciodată așa! zâmbesc eu cât se poate de sincer.

- Îți place? încearcă el să mai destindă atmosfera și schițează un zâmbet.

- Da, sună divin! 

Văd cum fața lui se înseninează. 

- Există o șansă ca eu să îmi revin?

- Nu știm cum se va manifesta boala, însă e sigur că pentru orice există un leac, chiar și pentru cele mai întunecate blesteme.

Am șansa să mă vindec! Putea fi ceva mai bun decât atât? Mă bucur enorm că tot răul e spre bine, însă adevărata problemă e prin ce voi trece eu și ce se va întâmpla cu mine de fapt.

- Știi că îmi e teamă?

- Teamă? Măreței Henriette îi e teamă de ceva?

Începe să mă imite, iar eu încep să îl urmăresc cu privirea, chicotind. Are un talent incredibil de a mă face tot timpul să mă simt mai bine. Nu degeaba îl iubesc eu atât de mult.

- Ai aflat ceva de căpitan? îl întreb eu serios, iar el își pleacă privirea.

- Nu, nu știu nimic. Dar tocmai asta mă îngrijorează, nu pot intra în palat, tatăl meu mi-a interzis.