Regatul Inimilor de Gheață

Capitolul 50 ~ Volumul 2

Titlul volumului: Trandafirul de gheață

Am renuntat la editat, nu m-am putut abtine sa nu scriu ceva capitolas. O sa continui tot aici, chiar daca cartea in sine are alt titlu, alt croi si alta actiune. Astept parerile voastre sincere, chiar daca primul capitol nu e cine stie ce, trebuie sa imi prezint actiunea si cadrul. Lectura placuta!

Viața e croită în așa fel încât orice ni s-ar întâmpla, să fim conștienți de ceea ce e bine și ce e rău. Fiecare gând, fiecare mișcare este pura noastră credință, pura noastră încercare de a face o lume mai bună. La fel cum eu gândesc, la fel gândesc mulți. Nu mi-am deschis ochii de atâta timp, de atâta timp sunt țintuită aici, fără să știu ce s-a întâmplat. Totuși, pleoapele mele se desprind încet, iar eu fac cunoștiință cu un tavan albastru încununat cu flori albe. Unde mă aflu, oare?

- Riette!

Îmi îndrept privirea înspre locul din care am auzit acea voce și descopăr cu ușurință chipul bunicului zâmbindu-mi. Așa mă cheamă?

- Bunicule, cum de trăiesc?

- De 16 ani aștept să te trezești, Riette!

Mă ridic și îmi privesc chipul neschimbat în oglindă. Ăsta e un lucru destul de interesant în definitiv.

- Nu te-ai schimbat deloc, ești nemuritoare, draga mea!

Nu îmi amintesc nimic cu excepția bunicului meu. Nu știu ce s-a întâmplat, nu îmi amintesc nimic referitor la mine. Cine sunt, ce reprezint...

- Bunicule, cine sunt eu? Adineauri m-ai strigat „Riette", acesta e numele meu?

Bunicul îmi aruncă o privire plină de îngrijorare. Eram sigură că asta se va întâmpla dacă voi deschide subiectul, dar momentan sunt destul de bine. Cred.

- Nu-ți amintești nimic?

La această întrebare, încep să îmi caut prin minte. În afară de toate nuanțele culorii negru nu îmi amintesc nimic, motiv pentru care îmi clatin capul în sens negativ.

- Nimic, Riette?

- Ar trebui să îmi amintesc ceva? întreb eu cu jumătate de gură.

Privirea lui e foarte îngrijorătoare. N-am idee ce vrea să îmi transmită, însă cred că această deficiență de memorie îmi va marca mult viitorul.

- Nu-ți aduci aminte de Dustin, de Angel? De David, de Antonio, de Arthur? De Stefan?

Multitudinea asta de nume îmi provoacă o migrenă și mă face să mă încrunt. Știam atâtea persoane? Cred că aveam mari probleme cu capul. Sau eram doar o persoană mult prea sociabilă? Nici măcar nu mai știu cine sunt, ce pretenții să am de la propria-mi persoană?

- Chiar vreau să aflu tot, bunicule!

Mă ridic din pat și încep să mă învârt prin cameră în căutarea a ceva familiar. Oricum, chiar dacă aș afla ceva despre trecutul meu, trebuie să mă pun la curent cu prezentul. 16 ani de inactivitate înseamnă o mulțime de date de acumulat.

- Nu pot să cred că nu știi nimic despre Dustin și Angel! spune oftând bunicul. Ei ar fi trebuit să fie primii despre care să mă întrebi. N-am idee de ce ai parte de pierderea memoriei! oftează bunicul și își lasă capul în palme.

Dustin și Angel... sunt două nume atât de frumoase! Cel mai probabil părinții lor s-au gândit bine pentru a-i binecuvânta cu astfel de apelative. Angel... un nume de fetiță, pun pariu ca seamănă cu un îngeraș. Dustin, hmm, un nume care îmi seamănă cu „Întunecatul". Două nume antitetice care se potrivesc de minune, asta sunt.