Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 38

Seara nuntii a trecut mai repede decat as fi crezut eu ca va trece. Zorii incep sa se reverse, iar Arthur nu face decat sa vina in camera si sa se schimbe in niste haine tot festive, insa nu chiar atat de pompoase ca cele din noaptea nuntii.

- Riette?

- Da, Arthur?

- Cum te simti?

Cred ca de mult timp cineva nu m-a intrebat doar asa cum ma simt.

- Ce ti-a venit de ma intrebi asa brusc?

- Esti sotioara mea si am tot dreptul sa stiu cum te simti.

- Copilul e bine, eu ma simt putin slabita din cauza acelui ciob, insa asta nu ma scuteste sa ma simt dezamagita de fiecare data cand te vad.

Sunt intr-o stare atat de confuză a vietii mele. Nu stiu ce urmeaza sa se intample, nu stiu ce se intampla si n-am idee ce s-a intamplat deja. Un singur lucru stiu sigur: trebuie sa imi fac ordine in ganduri.

- Arthur?

- Da, frumusete?

- Iti multumesc pentru ca ma intelegi.

- N-ai pentru ce, scumpete!

Se apropie de mine si ma saruta pe frunte. Din nou.

- Acum, trebuie sa merg sa fac cunostiinta cu Guvernul.

- Voi ramane pe balcon si voi citi ceva.

Arthur zâmbește si paraseste camera. Raman singura. Ma indrept inspre dulap si imi iau o rochie ceva mai lejeră. O imbrac repede, neapeland la nicio servitoare. Urasc ideea asta de a nu fi lasata sa fac nimic singura. Iau cartea de pe noptiera si ma indrept inspre giganticul balcon de la camera mea si a lui Arthur. Cand vad soarele rasarind ma simt atat de implinita. In regatul vampirilor, n-am avut ocazia sa vad asta. Ma simt onorata pentru ca pot vedea rasaritul. Ma asez pe scaunul de la masa acoperita de petale de trandafiri. Privelistea e absolut superba. Muntii din departare capătă o nuanta rosiatica din cauza soarelui care raspandeste peste tot. Imi e dor de Antonio. El e persoana a carei moarte e inca necunoscuta pentru mine. Chiar imi doresc sa inteleg de ce a murit, de ce a ales sa moara.

Deodata, simt o umbra langa mine. Imi ridic privirea si vad persoana pe care imi doream si nu imi doream sa o mai vad vreodata: Stefan. Poarta o pelerina atat de lunga, incat ar fi capabila sa acopere intreaga suprafață a balconului.

- Mai, mai, Majestatea Ta!

E atat de zeflemitor. Ma ridic de pe scaun si il privesc indurerata.

- Stefan...

- Cum indraznesti sa imi mai rostesti numele? spune el fara nicio expresie in privire.

- Nu voiam sa iti fac asta...

- Dar ai facut-o! pufneste el. Am venit sa iti dau un ultim cadou inainte sa plec in regatul vampirilor.

- Soarele ăsta...

Văd ca din fata lui incep sa iasa niste aburi, astfel ca fug rapid inspre traiectoria care ii lumineaza chipul. Soarele se reflecta acum in spatele meu. Stam fata in fata. Privirea lui e absolut... goala. Singurul sentiment pe care il simt in interiorul lui e satisfactia. Il satisface sa ma vada suferind?

- Multumesc ca te-ai oferit sa ma aperi!

In secunda a doua, un cutit mic era introdus in umarul meu. Imi asez mana pentru a-l scoate, insa vad ca cel care mi l-a introdus e intocmai Stefan. Ma prabusesc din cauza durerii. Incep sa transpir abundent, iar respiratia mi se ingreuneaza.

- Se pare ca am ratat! Dar, cred ca stiu cum sa te ranesc mai tare. Vreau sa te omor, vreau sa o fac cu mainile mele. Insa, intai trebuie sa ma mai ocup de cineva.