Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 9

Degeaba incerc sa ma obisnuiesc cu gandul, nimic nu mai e bine de ceva vreme. Printul ăsta ma calca pe ultimul nerv, insa nu trebuie sa ii arat ca sunt mai sensibila de felul meu. Nu as face decat sa atrag antipatia capitanului asupra mea, ceea ce nu mi-as permite sa fac. Trebuie sa supraviețuiesc pentru ca trebuie sa ii arat prințului ca in halul ăsta nu poate conduce un regat. Nu imi pasa de el atata cat imi pasa de cei din afara palatului care sufera. Daca nu as stii prin ce trec cetatenii, chiar nu mi-ar pasa. Insa, am fost binecuvântată cu sansa de a ajunge aici cu un motiv. Nu pot fi egoista tocmai acum.

- Ma bucur enorm ca esti nervoasa, gandurile tale sunt mult mai limpezi!

- Inceteaza sa imi mai citesti gandurile!

Printul ma tranteste de podea si isi aseaza mana deasupra gatului meu. Incepe sa stranga de acesta, lasandu-ma astfel fara aer.

- Mai comentezi, puișor? Nu ți-a dat nimeni voie! spune el superior, iar eu nu am de gând să renunț, chiar dacă el e pe cale să mă ucidă inconștient.

- Comentez cât vreau eu! îndrug eu, iar în secunda a doua mă simt ridicată și trântită pe umărul lui asemeni unui sac.

Aș putea ușor să strig după ajutor, dar nu știu de ce buzele mele stau lipite unele de altele. Mi-aș dori să nu fiu singură în toată tărășenia asta, să nu am o asemenea luptă de dus de una singură, însă acesta e destinul și am fost aleasă de el să îndur tocmai eu, de una singură toate acestea.

Ajunsă la vechea mea temniță, prințul mă trântește pe podeaua rece a acesteia și închide rapid grilajul de fier care avea să mă despartă de el.

 - Cred că aici e locul ideal pentru a-ți limpezi gândurile alea murdare din capul tău!

- Am tot dreptul să gândesc...

Nu apuc să termin, căci prințul îmi prinde gâtul cu mâna dreaptă. Nu știu cum de i-a încăput brațul acela atât de musculos printre barele de fier, însă e cert faptul că eu tocmai rabd un deficit major de oxigen la nivelul întregului corp.

- Ascultă aici, țăranco, nu mai ai scăpare! Fraierul de frate-mi-o e închis în altă parte, mult mai departe de tine. Nu mai ai cine să te salveze, târfo!

- Nu îmi mai spune așa!

Prințul își retrage mâna de pe gâtul meu. Asta e ciudat, mă așteptam să îmi mai scuipe câteva vorbe pe care eu să le ignor total, să îi întorc replica iar acest dialog să fie plin de încrâncenări verbale, însă prințul chiar mă surprinde.

- Cred că știu cum o să îți dau o lecție...

În secunda doi, prințul dispăruse. Urăsc vitezele alea de super-vampir, însă nu prea am de ales: trebuie să mă obișnuiesc cu ele rapid. Îmi arunc rapid privirea înspre celulele din jur. Nimic care să îmi trezească interesul: aceleași schelete, aceleași pete de sânge... Stai puțin, asta e ciudat. Nu mai văd niciun cadavru și sunt sigură că vampirii nu flămânzesc. Unde le-au ascuns pe sărmanele fete nevinovate din care se hrănește prințul? Asta e de rău, trebuie să aflu rapid. Dacă ele mai sunt în viață, poate voi reuși să le salvez...

Gândurile mele sunt din nou sparte de apariția unui vampir înalt, al cărui miros de sânge îl puteam simți de la o poștă. 

- Luați-o!

Personajul îmi este necunoscut, însă cei doi soldați care mă prind de brațe și mă târăsc în urma căpitanului îmi sunt foarte cunoscuți. Ambii oftează, timp în care acel presupus șef al campaniei își îndreaptă privirea înspre gâtul meu dezvelit și înghite în sec.