Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 30

Umbra aceea se apropie din ce în ce mai tare de mine. Nu am nicio idee cine ar putea fi, dar fiecare pas al acesteia înspre mine mă face să tremur mai tare și să plec mai în spate. Privesc cum întreaga mea ființă se cutremură, însă simt cum palma cu care mă sprijin de pământ atinge o piatră ascuțită. Oh, nu, din mâna mea țâșnește sânge. Iar eu sunt pe tărâmul vampirilor. Acea umbră se apropie de mine in mod alarmant, moment în care eu conștientizez că pericolul e în apogeu. Nimic nu putea fi mai rău decât atât.

- Henriette!

Îmi ridic privirea și am mare surpriză de a-l vedea tocmai pe David. Involuntar, mâinile mele se așază în jurul gâtului său, iar eu el mă cuprinde la fel de puternic precum o fac eu.

- Cu tine voia prim-ministrul să mă întâlnesc? întreabă el entuziasmat.

- Am crezut că te-a trimis prințul! spun eu confuză.

- De ce ești în stare asta? întreabă el șocat, privindu-mi starea în care mă aflam.

Ce e drept, el e de încredere, nu vreau să îl mint.

- Sunt vrăjitoare.

Îl simt cum se îndepărtează lent de mine. Cred că instinctul de apărare i s-a activat instant când a auzit cuvântul „vrăjitoare".

- Știam! spune el serios, spre surprinderea și totodată bucuria urechilor mele.

- Cum așa?

- Prințul știe, mi-a spus și mie.

- De unde a aflat?

- Știe mai multe decât îți pare ție!

David zâmbește. Abia acum, fiind într-o poziție inferioară, pot observa ce zâmbet perfect are. Dă-l în pisici, nu vreau doi de care să mă îndrăgostesc.

- Dar cum de ești aici, parcă erai garda personală a prințului.

Iar zâmbește. Bun, mă bucur că e fericit să mă vadă, dar totuși...

- E la vânătoare în zonă, vrei să îl vezi?

Nu pot să cred că mi se oferă așa ceva! Da, normal că vreau să îl văd. Adică... de ce nu?

- Da! spun eu succint.

El dispare, lăsându-mă din nou singură în ceața densă. Știu că va veni repede, astfel că aștept în tăcere.

*

Trec cinci minute, iar de nicăieri apare David și un personaj de care mie îmi era foarte dor: prințul. Părul lui castaniu răvășit și împrăștiat în toate părțile, masca care îi acoperea perfect chipul și coroana de aur nelipsită de pe creștetul acestuia îmi fac chipul să radieze de fericire. Nu doar că pe fața lui apare un zâmbet, însă îmi întinde mâna.

- Nu e politicos să stai pe jos și să nu faci o reverență când apar! spune el ironic.

Abia acum îmi dau seama cât îmi era de dor de vocea lui și de replicile lui lipsite de orice urmă de respect.

- Îmi cer mii de scuze, Alteța Ta!

Dau să mă ridic, însă tot ceea ce reușesc să fac e să mă prăbușesc. Ei bine, contactul cu pământul îl aștept, dar acesta evită să apară, deoarece simt două brațe care mă ridică și mă lipesc de un piept rigid. Îmi e teamă să deschid ochii și să văd al cui e, însă un lucru e sigur: tipul știe prea bine să îmbrățișeze. Simt cum i-am lipsit, simt cum tânjea după acea atingere. Mâna lui coboară încet pe talia mea, iar eu nu pot să fac decât să o cuprind la rândul meu pe a lui. Nu pot distinge cine e, asta e sigur. Tot ceea ce pot să știu e faptul că îmbrățișarea asta e tot ceea ce am nevoie în acest moment. Nimic nu ar putea compensa ceea ce simt acum, e ceva unic. Totuși, îmbrățișarea se rupe, dar eu nu sunt capabilă să deschid ochii. Simt două brațe mult prea musculoase cum îmi ridică trupul firav, încercând să îl și strângă în același timp.