Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 1

Nu apuc să spun nimic, căci râsul prințului începe să răsune în tot palatul. Chiar dacă tremuram de frică, știam că dacă le voi arăta asta nu voi face decât să îi întărât, trebuie să rezist. Nu le voi da satisfacție.

Prințul se apropie de mine, iar eu nu îmi ridic privirea înspre el, trăgându-mă în spate pentru că îmi răsunau cuvintele lui Filip adânc în minte. Faptul că eu nu trebuia să mă apropii de prinț era echivalent cu faptul că prințul se apropia de mine? Un lucru e sigur, nu îmi voi pierde cumpătul și puritatea cu unul ca el. Vreau să mor împăcată, nu după ce am fost violată de cel mai maniac vampir posibil. Bine, oricum nu e alegerea mea, însă aș putea să o fac să fie. Prințul se încruntă când vede că tot merg cu spatele, simțind clar că ceva nu e în regulă cu mine.

- Care e numele tău?

Ah, ce voce seducătoare a folosit! Stai, ce? Cum am putut să gândesc așa ceva? Pentru că ești fraieră! Da, conștiința mea are dreptate ca întotdeauna.

- Henriette, Majestatea Voastră! spun eu neînfricat, îmi cam iese, am păstrat teama pentru mine.

Prințul se apropie de mine cu viteza lui de vampir. Încă nu am îndrăznit să îl privesc, tot ceea ce știu e faptul că de la distanța de vreo 5 metri părea absolut superb.

- Atunci de ce refuzi să mă privești?

Capac, senzațional. Chiar trebuie să spun cu propria mea gură motivul pentru care mă aflu aici?

- Nu am niciun motiv să vă privesc, Majestatea Voastră...

Nu apuc să pun semnul de punctuație pentru că sunt târâtă de prinț pe scările de marmură. Nu doar că mă împiedic la fiecare două scări, însă sunt atât de slăbită încât nu mai conștientizez nimic. Trebuie neapărat să mă gândesc la un plan. Conștiință, unde ești?

Ajung într-o cameră la etaj, însă nu îndrăznesc să deschid ochii. Aud un pufnit și recunosc imediat că este al prințului.

- Deschide ochii! poruncește acesta, iar eu îmi ridic puțin capul, refuzând să îi dau ascultare.

Daca îi dau ascultare, nu fac decât să îi hrănesc orgoliul, așa că rămân la varianta mea.

- Deschide ochii! urlă acesta, însă eu refuz să îl privesc cu înverșunare.

- Te avertizez, dacă nu deschizi ochii îți voi face ceea ce sigur nu îți dorești.

- Soldații mi-au promis o moarte umană, Majestatea Voastră! zâmbesc eu, chiar neștiind de unde căpătasem atâta curaj din moment ce picioarele îmi tremurau incontrolabil.

- Eu decid aici, nu ei! tună prințul, iar eu nu puteam decât să îmi pregătesc următoarea mișcare care înceta să apară.

Haide, serios, ceva mai bun decât atât. Te rog, trebuie să îmi vină o idee.

- Mușcă-mă! șoptesc eu, însă chiar nu am idee de ce am spus asta.

Sunt absolut sigură că nu am fost eu cea care a spus asta, însă am încredere în acel ceva din mine care a spus-o. Mai bine o astfel de moarte decât o moarte în suferințe. Îl simt pe prinț cum pufnește iar și mă trântește pe pat, eu lovindu-mă de ceva chiar dur.

- Să te mușc, zici? întreabă prințul, iar apoi începe să râdă cristalin.

Ceva nu e în regulă, sunt atât de aproape de prinț, iar acesta nu spune nimic. Oare faptul că nu îmi deschid ochii îi rănește orgoliul?

- Vreau asta.

- Dacă asta vrei, nu pot să nu îți accept dorința, în definitiv e ceva care ne convine amândurora! spuse acesta, iar eu pot să promit pe orice că a rânjit imediat după.