Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 17

Nu am nicio idee ce se petrece cu mine, însă știu că viața mea a luat-o întorsură groaznică în doar câteva zile. Nu cred că prințul se pregătește de război, însă cred cu tărie că temerile lui Antonio sunt bazate pe ceva. Dacă vrăjitorii sunt mai puternici decât vampirii atunci de ce se tem de război? Încă un lucru pe care nu voi putea vreodată să îl înțeleg. Mi-e teamă să îl întreb pe Antonio de ce se teme, a făcut atât de multe pentru mine, încât am ajuns să îl iubesc ca pe un frate, nu mă mir că m-a pus să îi spun „frate". M-a salvat din ghearele morții de nenumărate ori, nu îmi pot permite să îl fac să sufere cu întrebările mele prostești. Sper doar ca prințul să nu se prindă de ceea ce fac eu de fapt în regatul vrăjitorilor. Am venit cu un scop, însă am schimbat doar puțin planurile. Nu știu de ce nu pot să cred că se pregătește o revoltă, însă Antonio nu spune niciodată ceva fără a fi sigur de ceea ce spune. Îmi seamănă la capitolul ăsta. Am încredere în el, motiv pentru care îl și ajut. Căpitanul și cu mine suntem cazați la un han din capitală, moment în care prințul Antonio anunță că prim-ministrul nu poate sta cu noi. Stai așa, de ce?

- Henriette, nu pot sta cu voi.

- A fost dorința Excelenței Tale? mă încrunt înspre prim-ministrul vampirilor.

- Da, voi sta în palat.

Acum am înțeles, vrea să fie cu ochii pe situația de acolo. 

- Pot să vorbesc ceva cu tine între patru ochi? continuă el, moment în care eu mă apropii de el, iar Antonio și căpitanul se îndepărtează.

- Vreți să inspectați situația din palat? Cred că nu e un plan rău.

- Alteța Sa, prințul Antonio, mi-a spus tot ceea ce a discutat cu tine. Nu știu de ce, însă regele se comportă într-adevăr ciudat de ceva vreme.

- Are legătură cu apariția mea în cadru? întreabă iar acea voce din mine.

Îmi urăsc vocea aceea care iese fără ca cineva să o fi întrebat. Se desprinde cine știe de unde, eu de multe ori nu mă gândesc nici măcar o secundă la acele replici căzute din cer. Totuși, prim-ministrul își ia ochii de la mine, uitându-se înspre pământ deznădăjduit.

- Am și eu sentimentul acesta!

Știu că atât el, cât și Antonio știu ceva despre mine ce eu nu știu. Mă simt prinsă într-un văl gros de minciună, însă am încredere că știu ei de ce îmi fac asta. 

- Bine. Mai aveți ceva să îmi spuneți?

Prim-ministrul neagă, moment în care eu mă îndrept înspre căpitan. Antonio și Arthur își aruncau niște priviri ucigătoare. Doar nu e gelos căpitanul!

- Noi vom pleca, trebuie să ajungem la cină. Vă urez ședere plăcută. Henriette, mâine trebuie să primesc un document, îndată ce intră în posesia mea, voi veni la tine. 

N-am habar despre ce document vorbește, însă sigur e legat de ceea ce am discutat. Aprob liniștită și las un zâmbet să îmi acopere chipul. Îi urmăresc cu privirea până în momentul în care nu mai reușesc să îi văd.

- Despre ce document e vorba? întreabă căpitanul, moment în care eu mă întorc înspre el.

- Sincer, nu am habar. Voi afla mâine! spun eu, uitându-mă fix în ochii căpitanului. 

Căpitanul se apropie de mine și mă strânge în brațe protector. Nasul lui ajunge să îmi atingă părul meu dezordonat, iar mai apoi își lipește obrazul de creștetul meu. Asta înseamnă să treci pe lângă oameni pe stradă și să te simți la fel de înaltă cât un munte și să dai peste doi vampiri cu aproape un cap mai mari decât tine. Ce să spun gemenii ăștia seamănă. Ambii înalți, de fapt... acesta este singurul termen de comparație pe care îl am, nu am habar cum arată chipul prințului moștenitor.