Regatul Inimilor de Gheață

CAPITOLUL 27

Îmi cer mii, mii de scuze ca n-am putut sa postez. N-am avut cum, n-am avut de pe ce. Sper sa va placa capitolul!

E plin de sange. Nu am nicio idee, dar sunt sigura: am tușit cu sânge.

- Henriette, ma ingrijorezi enorm si e doar vina mea!

- De ce ar fi vina ta? intreb eu deznădăjduită.

- Uite in ce hal ai ajuns! Voi face tot posibilul sa te salvez, dar pentru asta trebuie sa stai langa mine!

- Nu plec nicaieri, capitane!

Ma ridica iar si de data asta ma priveste ingrijorat. Nu e singurul care face asta, si eu ma tem. Acea tuse a fost groaznică, daca devine un obicei, nu stiu cum imi voi putea rezista atata vreme. Ne deplasam incet, iar cand il simt ca se opreste imi ridic privirea de pe pieptul lui.

- Am ajuns, frumoaso!

Capitanul incearca sa schiteze un zambet, insa e evident ca nu se simte deloc in largul lui. Deschide usa cu piciorul, iar noi intram intr-o vila destul de modestă, insa foarte simpatica.

- Aici stai?

- Gresit, iubito, aici stam noi!

Imi da un pupic scurt pe obraz si ma așează pe canapea.

- Nu am nevoie sa fi atat de grijuliu...

- N-ai idee cat de vinovat ma simt! spune el, trantindu-si pumnul in cea mai apropiata masuta.

- Dar nu e vina ta! intind eu mana inspre el, insa se pare ca el ma ignora.

- Cum sa nu, e evident ca e! Daca eram eu acolo, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat! Suferi atat doar din cauza mea.

- Nu trebuie sa te simti vinovat, e in totalitate vina mea...

Se simte in vocea lui ca e disperat. Daca nu m-as gandi numai la starea in care l-am lasat pe printul mostenitor, probabil ca mi-ar fi mila de el. Nu, oricum imi e mila de el. El chiar nu are nicio vina. Ma simt atat de derutata pentru ca il vad ca ma indeparteaza. E vina mea, am facut totul pentru Stefan. Oricum, numai la el imi sta gandul. Oare e bine, oare a mancat? Oare a dormit? Oare sufera? Oare...

- Henriette, la ce te gandesti atat de profund? Te strig de cinci minute!

Nici macar nu am observat ca Arthur e langa mine si ma tine de mana stanga. E in genunchi langa patul pe care stau eu intinsa. Doamne, cat de mult ma iubeste tipul asta! Nici macar nu vreau sa ma gandesc cat il voi rani cand ii voi spune ca mi-am predat inima in totalitate fratelui sau geaman. Nici nu vreau sa imi imaginez cat de criminala sunt pentru ca il mint si pentru ca il las sa isi faca iluzii. Ma simt prea vinovata pentru toate gandurile astea, ma fac sa ma simt rau. Deja am o migrena.

- Scuze, ai spus ceva? imi indrept eu privirea inspre el.

- Cred ca ti-e foame, ce vrei sa mananci?

- Nu imi e foame, ma gandeam doar ca peste trei zile fac 20 de ani si voi fi initiata ca vrajitoare.

- Ma bucur ca suntem din aceeasi specie.

Imi strange mana si zambeste. Se vede ca el vede binele in toata tarasenia asta care m-a daramat, insa eu chiar nu ma bucur, voiam sa fiu un om simplu care sa devina vampir si sa traiasca alaturi de persoana pe care o poarta in suflet, in inima, in gand. Nu ma imbucura deloc faptul ca sunt vrajitoare, din contra, doar amplifica suferinta.

- Te-ai gandit vreodata cine sunt parintii tai?

Ochii lui verzi ma capteaza atent. Imi e teama. Nu, niciodata nu m-am gandit la asta. Poate ca suna putin ciudat, dar mereu cand m-am gandit la ei m-am simtit rau, acesta cred ca e motivul pentru care nici macar nu m-am gandit cine ar putea fi ei. Nu m-am gandit pentru ca nu am vrut sa sufar. Punct.