My Supernova

8

Am rămas înghețată. Nu mă așteptam să dau de el din nou. Atunci când a dispărut am sperat că plecase. Dar se pare că nu am avut dreptate. Acum stau aici față în față cu el și nu pot să îmi dezlipesc privirea de la ochii aceia verzi ce strălucesc în lumina slabă ce se reflectă pe teren.

– Ți-a mâncat pisica limba, Supernova?

Îmi fixez repede privirea pe pantofii mei ce s-au murdărit de la praful de zgură. Încerc să-mi șterg fața de lacrimile ce mi-au curs, dar mă prinde de încheieturi înainte să ajung eu și îmi lasă brațele înapoi lângă corp. Își așază palmele peste obrajii mei și îmi ridică fața astfel încât din nou să ni se intersecteze privirile.

– Tu chiar ai început să plângi? Așa repede te sperii?

– Păi nu. E plâns de bucurie. N-am mai putut de entuziasmată ce eram când am văzut că prietenele mele m-au abandonat aici în locul acesta necunoscut, aproape în beznă! și iar îmi curg lacrimile șiroaie pe față.

– O la naiba. Gata. Nu mai plânge, spune el și începe să se agite, apoi mă îmbrățișează.

La auzul cuvintelor și reacției lui am început să bufnesc în râs. Îmi amintea cum îmi zicea Tomi mereu când îi spuneam să înceteze din plâns.

– Știi că dacă spui unei persoane să nu mai plângă ea o va face și mai rău?

– Nu prea cred. Uită-te la tine. Acum zece secunde plângeai de ți se uscau ochii, iar acum râzi în hohote.

Îmi șterg cu greu lacrimile de pe obraji. Mă ține foarte strâns la pieptul lui. Și-a dat seama că am vrut de fapt să mă eliberez din îmbrățișare. Tricoul lui emană o aromă minunată de cocos, dar și de tutun.

– Știi ai putea să-mi dai drumul. Nu mă simt prea confortabil.

Își așază brațele pe umerii mei și se lasă în spate ca să-mi vadă fața.

– Și de ce anume te simți inconfortabil? Ai început să mă placi și nu știi cum să ascunzi asta?

Cred că mi s-au înroșit obrajii. Mă bucur că nu e lumină destulă încât să își dea seama.

– Oh! În niciun caz așa ceva nu se va întâmpla, Supernova. Doar că sunt destul de transpirată de la tenisul și alergarea pe care am făcut-o azi.

– Dar atunci poți recunoaște măcar că nu mă mai displaci?

– Hmmm, prezența ta nu m-a deranjat atât de tare ca de obicei, văd cum i se formează un mic surâs. Dar arogant tot ai rămas, Supernova și văd cum îi dispare zâmbetul.

"Yassss" urlu eu în gând.

Nu îi voi da dreptate. Încă nu pot să uit cum m-a făcut în ziua aceea să arăt în fața tuturor oamenilor din local. În final îmi dă drumul din îmbrățișare, dar tot are mâinile puse pe umerii mei.

– Pot să te întreb ceva?

– Depinde ce.

– De ce îmi zici Supernova?

– Îmi dai asta jos dacă îți zic? și îmi ridic mâna să îi arăt brățara.

– O, clar nu.

– Atunci păcat. Dă-ți singur seama.

Dintr-o dată vine o adiere de vânt rece de toamnă. Încep să tremur și se pare că și Hero și-a dat seama.

– Bell, înțeleg că vrei să arăți sexy în fața mea, dar ai să răcești așa în pantaloni scurți și bustieră.

Nu mai îi zic nimic ci doar îi întind tricoul meu.