My Supernova

80

♡IZABELL (peste trei săptămâni)

Plecarea lui Hero mi-a lăsat un gol în stomac. Ultima sa replică, cea de dinainte să plece din aria mea vizuală pentru totdeauna, mă bântuie în fiecare seară. Cred că de la plecarea lui am vorbit prin mesaje de două ori, maxim de trei, dar au fost conversații scurtuțe. Este foarte ocupat cu compania la care lucrează împreună cu tatăl său, iar eu nu vreau să-l distrag de la activitățile sale. În plus mai este și acest fus orar care mă înnebunește. Nu reușim niciodată să ne sincronizăm. Dar mă bucur că încă mai încearcă din răsputeri să țină legătura cu mine. Mi-e teamă că acest lucru nu va dura la nesfârșit. Distanța schimbă prietenii și relații. Am spus că în continuare doresc să-i fiu amică, chiar dacă relația noastră, care sincer nu știu cât de reală era, nu a funcționat din multe motive pe care nu vreau să mi le amintesc. Dar e greu să nu-l am alături. Să nu-i simt pielea cu miros de cocos în timp ce mă ține strâns în brațe. Și au trecut doar trei săptămâni nenorocite. Cât timp trebuie să mai stau ca să mi se astupe gaura neagră din stomac și mai ales din piept.

Lipsa lui se simte pe zi ce trece. Oricât de mult m-aș chinui să-mi fac un program care să mă țină ocupată, tot ajung să am timp liber în care să nu am ceea ce face. Nu mai sunt supărată pe el din cauza că mi-a dezvăluit adevărata identitate în fața întregii lumi. Mi-au trecut acele sentimente de ceva vreme. Toți au fost surprinși primele zile, dar văd că persoanele primesc cu brațele deschise aceste vești. Lucrul ce nu-mi convine e că unii oameni încep să mă recunoască pe stradă. Nu mi-a plăcut și încă nu-mi place atenția în exces. Am fost învățată să fiu retrasă, fără să ies în evidență. Iar acum lumea mă strigă că mă iubesc și unii fac poze cu mine și îmi cer să le dau autografe. Mi se pare ciudat că acum trei săptămâni aproape nimeni nu știa de mine și acum toți se înghesuie să vorbească cu mine.

Problema mea cea mai importantă e ce mă fac în timpul liber care mi-a rămas. Nu suport să stau degeaba. Azi e o zi frumoasă afară așa că decid să ies la o plimbare lungă până când se întunecă.

După mai bine de o oră, ajung într-un loc în care n-am mai fost de bună vreme. Dar sunetul îmi e perfect cunoscut precum al unui cântec de leagăn. Motorul turat al motocicletelor cu care se antrenează sportivii. Nu mă lasă inima să nu mă apropii mai tare de balustrade și să urmăresc atentă din public cursa care se desfășoară. Tipii sunt buni, dar nu sunt perfecți. Au ezitări și încă nu stăpânesc pe deplin motocicleta. Secretul constă în a te relaxa și a simți fiecare mișcare din stomac, din interiorul corpului tău ca și când nu ai putea vedea și auzi nimic. Sportivul trebuie să devină una cu motocicleta. Tu trebuie să controlezi mașinăria, nu ea pe tine. Iar dacă în interiorul inimii tale ai o umbră mică de frică sau neîncredere pe sine, atunci cursa e ca și pierdută. Și pot spune că am învățat acestea chiar pe pielea mea.

Îmi proptesc coatele de balustradă ca să pot sta mai concentrată pe mișcările lor. Sunt atât de înghițită de antrenamentul lor, încât nu observ că cineva tocmai s-a oprit lângă mine. Până când nu începe să vorbească.

– Tu trebuie să fii Izabell, nu e o întrebare ci o constatare. Eu sunt Victor.

Îmi îndrept privirea înspre el după ce-mi pronunță numele știind că vrea să continue dialogul. Un zâmbet mi se tipărește pe față când îl recunosc.

– Ah, tipul de pe locul doi. Am dreptate?

Îi scapă un hohot când îmi aude asocierea.

– Presupun că ar trebui să mă simt flatat că o personalitate ca tine m-a bătut și pe lângă că mă recunoaște de atunci.

– Faci să sune prea important, dau din cap obosită de toată această atenție.

– Și cum ți se par cei de pe pistă? schimbă repede subiectul.

– Acceptabili. Mai au destule de schimbat la tehnicile de manevrare. Sunt prea agresivi și haotici pe tot parcursul cursei.

– Cât de dur a sunat totul! Ce ai zice dacă ai merge acolo și le-ai da o lecție de profesionist. Să le demonstrezi cum se face.

Mă uit sceptică, mijindu-mi ochii la el.

– Vrei cumva să-mi furi stilul de condus?

– Nu m-am gândit la asta până acum. Mersi de idee. Voiam doar să te mai văd acolo o dată. Ai fost incredibilă la concursul regional.

Mă gândesc care ar fi cea mai bună soluție pentru mine. Nu mi-ar strica să-i accept propunerea mai ales pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Ar fi o bună distragere să-mi petrec puțin timpul pe aici.

– OK. Am să merg, dar doar dacă vii și tu. Te provoc la un duel.

– Ca să știi, în momentul acesta sunt cel mai bun din echipa de motocross, rânjește mândru. Mi-am mai îmbunătățit tehnicile de ultima dată când am concurat. Există o regulă în echipa noastră. Dacă accepți un duel cu cel mai bun și câștigi cursa, ești obligată să intri în echipă fără doar și poate. Opțional să îți ajuți coechipierii cu niște sfaturi și toate cele. Iar pierzătorul plătește o masă sau o ieșire.

– Și dacă pierd? sunt curioasă ce va inventa pentru categoria aceasta.

– Dacă eu câștig, va fi tot la fel, dar se mai adaugă ceva. Un sărut dulce. Din câte îmi amintesc îmi erai datoare cu unul sau ceva de genul ăsta.

– Nu-ți datoram nimic, zâmbesc când îmi aduc aminte de noaptea din club. Și doar ca să știi, nu vei avea nicio șansă împotriva mea. Te voi snopi rău de tot.

– Mă gândeam că așa va fi, face o pauză încercând să-și alunge acel surâs tâmp de pe fața lui. De aceea am adăugat întâlnirea pentru pierzător. Așa măcar reușeam să câștig și eu ceva.

– O mișcare destul de deșteaptă din partea ta.

Nu știu cât de bine este să accept propunerea lui Victor. Nu cea cu motocrossul. Aceea mă încântă. Întâlnirea e problematică. Simt că aș profita pe urma lui. Încă nu sunt pregătită să sar asupra altcuiva, dar nici nu vreau să îmi scape oportunitatea de a-l cunoaște. Am impresia că e un tip de treabă și nu-mi doresc să-l rănesc. Nu din nou.