My Supernova

91

☆HERO

Cum s-a întâmplat una ca asta? Nu poate fi real. Spuneți-mi că e doar o farsă foarte proastă făcută de toate canalele de știri existente. Scap telefonul din mână, încă cu Ralph în convorbire. Din depărtare aud vocea groasă al lui cum gângură ceva, dar nu pot percepe ce-mi transmite. Singurele vorbe ce le aud sunt cele din capul meu care repetă ceea ce tocmai a spus reporterița în direct.

Niciun pasager nu a supraviețuit.

Aud de cele mai multe ori în mintea mea. Asta înseamnă că Princess, care a decolat cu acel avion stupid, face și ea parte din persoanele acelea decedate. Asta a fost tot? În asta a constat toată fericirea pe care o pot avea? După aceste două zile am crezut că pot în sfârșit să mă bucur de viața asta nenorocită și să fiu împreună după atât de mult timp cu fata pe care o iubesc, iar acum ea a dispărut definitiv.

De nervi și tristețe scot televizorul din perete și-l arunc de gresia de lângă intrare. Se face bucăți, precum e și sufletul meu în momentul acesta și așa va fi de acum înainte. Tot ce-mi stă în cale este aruncat în aer. Când privirea îmi este încețoșată de lacrimile provocate de amărăciunea din inima mea nu mai reușesc să găsesc obiecte pe care să le distrug. Presupun că locul dezastruos îmi exprimă mâhnirea, așa că mă dau bătut și mă prăbușesc lângă un perete, de care mă proptesc cu spatele. Îmi îndoi genunchii la piept, îngropându-mi fața între ei și continui să-mi vărs regretul pierderii sufletului meu, Izabell.

Nu cred că a trecut un ceas de când m-a sunat Ralph, dar deja la ușa mea apar el și Eleanor, alături de părinții mei. Nu i-am văzut cu ochii mei pentru că nu aveam cum de la toată această ceață, doar i-am auzit mirându-se de ce am provocat din locul acesta. Rămân nemișcat în timp ce tata și Ralph încearcă să mă convingă să mă ridic de pe podea. Mama stă pe un scaun și din câte-mi dau seama și ea e afectată de cele întâmplate. Singura care nu zice nimic în tot acest timp e Eleanor, care văzându-mă atât de distrus, își face loc lângă mine și mă trage într-o îmbrățișare puternică. Încă mai suspină de la cum a plâns.

– Îmi pare foarte rău, șoptește în timp ce cu o mână îmi mângâie spatele.

– Dacă știam... încerc să scot câteva sunete, dar nu reușesc să continui mai departe.

– Nu aveai cum. Nimeni nu avea cum să știe acest lucru, Hero, rostește mama cu o voce plângândă.

Se pune și ea lângă mine și face același lucru pe care-l face Eleanor. Ele încearcă să fie puternice pentru mine, dar tot nu reușesc să țină lacrimile în frâu.

– Astfel de accidente se întâmplă o dată la deceniu, dacă nu mai mult. A fost pură întâmplare că s-a nimerit să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, adaugă tata, dar cu siguranță nu mă face să mă simt mai bine.

– Royce, nu-l ajuți, îl atenționează mama.

– Știu, dar trebuie să conștientizeze că nu putea face nimic în legătură cu ce s-a întâmplat.

– Poate că ai dreptate, dar nu-i spune asta chiar acum. Îi trebuie timp. Știi și tu cât de mult ținea la ea.

– Din nou, știu. Se trântește pe fotoliul din fața noastră. Nu e singurul de aici care o îndrăgea. Ezra îi era precum un frate. Izabell era ca o fiică pentru mine. Sunt frustrat și nu-mi dau seama ce să mai fac, se prinde cu palmele de frunte.

Liniștea e perturbată de sunetul telefonului meu. Niciunul, în afară de Ralph, nu se deranjează să se uite spre el. Acesta îl ia de pe covorul pe care a căzut în timp ce eu vedeam știrile și se retrage într-un colț, apoi răspunde la apel. Nu-l pot vedea sau auzi, dar revine în cameră șocat și îmi întinde telefonul. Îi fac semn că nu vreau să vorbesc cu nimeni, dar fără să mă anunțe din ce cauză face acest lucru, mi-l pune la ureche.