My Supernova

74

☆HERO

– I-au sosit analizele? întreb asistenta care se îndreaptă spre noi.

Ne aflăm la secția de urgențe. Înainte să-mi spună ceva, asistenta mă cheamă să vorbim în privat, cred ca să nu o streseze pe Bell cu veștile. Trage perdeaua de lângă patul ei și ne depărtăm puțin.

– Analizele ne arată că totul e în regulă cu ea. Are doar puțină anemie, dar dacă va continua cu programul actual, starea ei de sănătate în curând îi va fi afectată. Acesta a fost doar un semnal de alarmă. Va trebui să aibă grijă cu corpul ei. Pare destul de sensibilă. Trebuie să înțeleagă că nu poate face totul de una singură oricât s-ar chinui.

– Promit că voi fi cu ochii pe ea și nu o voi mai lăsa să se extenueze în halul acesta.

– Așa sper. Deocamdată nu-i mai putem face nimic. I-am administrat o perfuzie care ar trebui să-i dea puțină forță ca să se simtă mai bine. Recomand să meargă acasă sau într-un loc liniștit în care să se odihnească, fără să mai facă vreun efort fizic. Apoi după ce-i revine pofta de mâncare să se hrănească cât mai des posibil.

– Când poate pleca?

– Oricând se simte ea pregătită, își bagă capul pe după perdea să se uite la ea. Se pare că a adormit. O poți lăsa să stea până când se trezește, dar am impresia că va dura ceva. Rămâne la latitudinea ta să decizi.

– Cred că am să o duc acasă. Se va odihni mai bine în patul ei, răspund repede.

– Aveți cu ce să vă deplasați sau doriți să vă transportăm noi până acolo? se oferă să mă ajute.

– Nu e nevoie. De ceva timp așteaptă după noi afară cineva. Ne va duce el. Mulțumesc totuși pentru ajutor.

– Și noi îți mulțumim. Spune-i să fie mai atentă altădată cu corpul ei. Nu e de glumă! mă atenționează.

– S-a înțeles! răspunsul meu o face să râdă.

După ce-i dă jos fluturașul de pe braț, îmi face semn că pot să o iau. Îmi aduce un cărucior cu rotile ca să nu fiu nevoit să o car în brațe până la mașină. La intrare ne așteaptă mașina de care i-am povestit asistentei. Așteaptă lângă mine până reușesc să o urc în mașină, apoi pleacă grăbită probabil spre următorul ei pacient.

– Cum se simte?

– Nu știu sigur. Are nevoie de liniște și odihnă. Mersi că te-ai ocupat de problema cu taxele.

– Nu ne-am mai văzut demult, iar primul loc în care mă aduci e spitalul? face mișto de mine.

– Și eu mă bucur să te văd, tată!

♡IZABELL

Pleoapele grele nu-mi permit cu ușurință să-mi deschid ochii. Când reușesc să o fac, nu reușesc să-mi dau seama unde mă aflu. Nu-mi aduc aminte prea multe din ziua asta. Ceea ce știu e că am fost la cursuri, apoi totul e negru. Mă ridic de pe patul moale și mă mai uit o dată prin încăpere. Dacă stau să mă gândesc îmi aduc aminte de locul acesta. Am mai fost aici o dată, dar era zi și arăta altfel. Cred că e camera lui Supernova. Zăresc pe măsuța de cafea o tavă cu multe fructe și câteva pișcoturi. Un bilețel stă atașat de marginea tăvii.

,,Te rog să mănânci puțin dacă te trezești înainte să ajung."

După ce citesc mesajul nu mai am niciun dubiu cu privire la locul în care mă aflu. Asta îmi aduce aminte de ziua când a venit în camera mea de cămin ca să mă îngrijească, chiar dacă nimeni nu i-a cerut să o facă. Și în acele momente când nu mă cunoștea, el încerca să aibă grijă de mine, iar eu îl judecam greșit, spunând că e doar un copil răsfățat și arogant, care trăiește cum își dorește pe banii părinților. L-am judecat greșit din toate punctele de vedere.