My Supernova

19

În timp ce apa de la duș curge încerc să îmi caut de lucru prin cameră. Totul e la fel ca ultima dată când am fost aici. Curat, fiecare lucru frumos aranjat și la locul lui, în afară de mapele cu foi de pe biroul său. Mă apropii de ușa băii prima dată ca să știu sigur că nu a terminat. Da. Apa încă curge. Mă îndrept spre birou și prima oară deschid laptopul care a fost mai devreme cu noi în mașină. Nu știu de unde mi se trage această curiozitate, dar simt nevoia să aflu ce făcea mai devreme. Ghinionul meu este acela că nu îl pot deschide fără o parolă. Aș putea încerca de o mie de ori că tot nu aș putea-o ghici. Închid la loc laptopul și mă așez pe scaunul din fața biroului. Bat cu degetele pe materialul lemnos al mesei. În următorul moment, mă trezesc cotrobăind prin dosarele sale. Majoritatea sunt emailuri pe care le-a primit de la diferiți antreprenori pentru nu știu ce firme.

– Ceva interesant pe acolo? mă întrerupe o voce din căutările mele.

Îmi ridic privirea din documente și îl observ pe Supernova stând în tocul ușii de la baie. La naiba! Am fost așa adâncită în acele informații că nici nu mi-am dat seama că s-a făcut liniște în încăperea de lângă mine. Pun înapoi pe birou dosarele din mâinile mele și mă depărtez de acestea. Mă las pe spate în scaunul de birou care spre surprinderea mea e foarte comod. Îmi mușc buza inferioară când dau ochii cu el. Nu pot spune sigur dacă din cauza că m-a prins asupra faptei sau din pricina că are doar un prosop pe el ce îi lasă la vedere abdomenul acela bine sculptat. Se îndreaptă spre șifonier unde își pune pe el o pereche de boxeri, iar apoi o pereche de pantaloni scurți. Când își trage pe el un tricou alb, dezamăgirea mi se citește pe față pentru că îl văd rânjind.

– E cald aici. Nu ți se pare?

Dau din cap că nu, iar el continuă.

– Cred că totuși am să rămân fără tricou.

– Fă cum vrei.

Oricât de mult m-am străduit să rămân indiferentă, tot m-am dat de gol cu un rânjet mic. Văd asta pe fața lui care mă urmărește cu atenție. Îi studiez fiecare părticică a corpului său până când se așază în pat și se acoperă cu plapuma. Când ridică cuvertura ca să mă alătur lui ridic din sprâncene și îmi dreg vocea.

– Nu ar trebui să recuperezi ceva lecții?

– Nu-ți face griji. Le am pe toate.

Nu îl cred. Și și el își dă seama de asta.

– Vorbesc serios. Dan mi le-a dat . Poți verifica.

– Atunci dă-mi să văd.

– Da, în legătură cu asta...

Ha, l-am prins. Vrea să tragă chiulul.

– Ți le arăt mâine. Azi nu pot.

– De ce mai exact? întreb la fel ca un polițist în mijlocul interogatoriului.

– Pentru că nu sunt la mine. Nu știu dacă ai observat, dar când am plecat mi-am lăsat toate materialele în dulap.

– Nici măcar nu avem dulapuri.

– Poate tu și restul studenților nu aveți, dar eu am copie de la cheia dulapurilor din sălile de studiu, care apropo majoritatea sunt goale.

– Ai voie să faci asta?

– Toată lumea știe, inclusiv cei de la conducere. Nu au nicio treabă. Acum hai bagă-te în pat. Mi-a amorțit mâna de cât timp țin plapuma asta.

Dau din cap că nu vreau să intru și îi zic:

– Nu sunt obosită.

– Dar eu sunt. Așa că ar fi mai bine să vii odată.