My Supernova

26

Au trecut două ore și treizeci și șase minute de când stau în sala de așteptare. Sunt înghețată de la frig, dar mai ales de la frică. După ce m-am mai calmat, am reușit să vorbesc puțin cu medicii și să le explic situația. Apoi am sunat-o pe Andy care a venit în grabă și m-a ținut în brațe până acum câteva minute. A plecat să cumpere ceva de mâncare pentru toți. Și părinții lui Hero au fost informați, dar din cauza vremii avioanele nu pot decola, iar asta îi va întârzia.

Nu de mult timp Trent, șoferul lui Hero, trimis probabil de părinții lui Supernova, și-a făcut apariția. Chiar dacă nu aș fi crezut acest lucru și un om atât de mare ca un urangutan poate să fie îngrijorat. Presupun că ține la el ca la copilul său.

După câteva minute apare Andy și ne dă fiecăruia un sandviș. Mie îmi mai întinde un pahar cu ceai cald.

– Mersi, e tot ce-i spun înainte să gust din lichidul cald.

Ea se așază lângă mine și înfulecă din mâncare. Mă bucur că nu m-a întrebat nimeni nimic despre cum mă simt. Nu cred că aș putea să rezist fără să izbucnesc în plâns.

– L-am sunat pe Kai, îmi spune ea. El și Bria nu pot veni azi. Sunt plecați cu familia pentru o reuniune. Nu mi-a dat mai multe detalii.

Nu-mi pot ridica privirea din pahar. Mă uit la aburii ce ies din el. Și eu am încercat să dau de Marco, dar nu-mi răspunde la apeluri. După o eternitate, o ceată de medici și asistenți se îndreaptă spre noi. Ne ridicăm într-o secundă și ne apropiem de ei.

– Cum... iau o gură mare de aer... cum se simte? întreb îngrijorată.

– Chiar dacă inima i s-a oprit pentru un timp... printr-un miracol a supraviețuit. Pentru moment are nevoie să stea aici și să se odihnească, dar nu se mai află în pericol.

După toate cele zise ei se retrag și ne lasă singuri în sală. Mă cuprinde un sentiment de ușurare. Picioarele mi se înmoaie și-mi pierd controlul. Cad din nou în genunchi, și chiar dacă mă dor de la lovitură, nu mă mai interesează nimic. Mă bucur că n-am mai omorât încă o persoană importantă din viața mea. Chiar mă simt ușurată. Prietena mea se așază lângă mine și îmi șterge lacrimile ce-mi alunecă pe obraji. Sunt doar un copil plângăcios.

– Ți-am zis că va fi totul OK. Nu-i așa? îmi șoptește în timp ce mă îmbrățișează.

– Trebuie să mă asigur că e bine. Până nu-l văd cu ochii mei nu pot să zic că e bine. N-am destulă încredere până nu pot confirma și eu.

– Vrei să te însoțesc? se oferă ea.

– Mersi, dar vreau să merg singură. Mai vreau să rămân puțin mai mult, așa că mai bine du-te tu acasă și odihnește-te puțin.

După ce mă măsoară cu privirea, nu prea convinsă, îngăduie din cap și face precum i-am spus eu.

Cu mâinile încă tremurânde, mă îndrept spre compartimentul în care se află eroul Supernova care mi-a salvat viața, riscându-și-o pe a sa. Mirosul de spital ce-mi învăluie nările îmi este prea familiar și nu-mi place acest lucru. Cele mai rele filme din propria mea viață, mi se derulează în minte. Nu cred că s-a auzit vreodată ca cineva să zică că a avut momente minunate într-un spital. Și chiar dacă aș auzi tot n-aș crede.

Stau de cinci minute și mă holbez la mâna mea pe clanță. Îmi e greu. Foarte greu să apăs pe ea. Îmi simt pulsul în urechi. Dacă iar mi-au ascuns adevărul doctorii. Adică înțeleg că nu-i poți spune unui copil ce a trecut prin cea mai mare traumă din viața sa că tatăl ei nu se va mai trezi niciodată, dar tot nu-i spui că va fi bine și că-și va reveni în cele din urmă. Nu pot afla decât într-un singur fel. Închid ochii și apăs încet pe clanță. Ușa se deschide fără niciun zgomot. În mijlocul camerei uriașe se află un pat cu așternuturi albe, tipice unui spital. Pe el, Hero doarme nemișcat. Fața îi e acoperită de o mască cu oxigen, ce-l ajută să respire. O mulțime de aparate ce pipăie înconjoară patul. Măcar așa știu că îi bate inima, iar după câte îmi dau seama are un puls regulat. Poate că de data aceasta chiar au zis adevărul. Îl prind de o mână și i-o acopăr cu palmele mele. După ceva timp o asistentă vine să-l controleze.