My Supernova

77

☆HERO

Îi mai întind un șervețel Eleanorei. Nu mă așteptam ca ea să nu știe nimic din toate astea, iar tocmai ceea ce a auzit a afectat-o destul de mult. Oricât de mult i-aș urî familia, n-am cum să nu empatizez cu Eleanor în acest moment. O atingere pe umăr mă face să mă întorc. Ralph stă lângă mine. În privire i se citește părerea de rău și văd cum încercă din răs puteri să zică ceva cu privire la ultimele săptămâni pe care le-am trăit în coșmar din cauza unui alt plan de-al lui Ignatz.

– Nu e nevoie să-mi spui nimic. N-aveai de unde știi, îl iert și de data asta.

– Trebuia să-mi imaginez că ceva nu e în regulă. Chiar îmi pare rău pentru tot ceea ce s-a întâmplat, ne spune amândurora.

Eleanor se proptește cu fruntea de pieptul lui, plângând în continuare. Puțin ezitant, Ralph își așază palmele pe spatele ei și începe să o aline cu mângâieri încete. Zâmbesc în sinea mea, știind că ziua aceasta îi va apropia pe cei doi mai mult decât ar fi crezut oricine.

– Am eu grijă de ea. Cred că altcineva are mai mare nevoie de tine în momentul acesta, îmi indică cu bărbia unde să mă uit.

Un grup de persoane se năvălesc spre ieșire. Nu sunt foarte mulți așa că pot zări culoarea roz a rochiei Izabellei.

– Ce mai aștepți? Du-te odată la ea. Trebuie să fie devastată, rostește printre suspine Eleanor.

Plec de lângă ei cu viteza luminii. Lângă ușă s-au strâns o mulțime de persoane și din vina lor trebuie să încetinesc. Ziariștii mai lipseau. Ei mă opresc de tot.

– Nu e un moment bun, încerc să scap de ei.

– Ne-ați dat niște vești impresionante, care cu siguranță va face furori săptămâni la rând.

– OK, mai fac un pas, dar ei mă opresc din nou. Ce mai vreți acum? sunt exasperat.

– Am avea nevoie de o fotografie cu domnișoara Izabell Ren. Lumea va vrea să știe cum arată.

– Cu asta nu am cum să vă ajut în acest moment. N-am să-i permit nimănui să-i facă poze în condițiile actuale. E copleșită de situație, așa că mai bine ați lăsa-o în pace pentru un timp.

– În regulă, cad cu ei la un comun acord, dar tot ar trebui o fotografie cu ea.

E foarte insistentă femeia aceasta. Îi cer emailul și îi trimit acolo o poză drăguță cu Izabell.

– Acum trebuie neapărat să plec.

Efectiv fug mâncând pământul către banca înconjurată de persoanele îngrijorate. Niște suspine puternice se aud venind din centrul lor. Mă împing în unii care nu mi-au făcut loc și mă trântesc în genunchi în fața lui Princess. Fiecare părticică al corpului ei tremură și nimeni nu reușește să o facă să înceteze.

– Bella, te rog frumos, respiră adânc și ține aerul un timp în plămâni, îi dă indicații prietena ei.

După ce îi repetă propoziția de câteva ori, într-un final o ascultă și se calmează, dar nu complet. N-am vrut să mă bag peste Andy, dar mă bucur că în sfârșit m-a văzut.

– Uite, Bella. A venit Hero.

Încremenește când îmi aude numele. Întind mâna după ea, atingând-o pe antebraț. Tresare când mă simte și se trage repede, de parcă atingerea mea ar fi ars-o.

– Izabell...

– Nu! urlă peste mine. Pleacă! Dispari!

– A vrut doar să te ajute, intervine Andy.