My Supernova

24

Tot în fața mea se află. NU! De data acesta voi reuși. Astăzi va fi ziua când îmi voi întrece în sfârșit tatăl. Accelerez și nici nu mi-am dat seama cât de repede am reușit să schimb vitezele. Încep să mă apropii de el, dar nu e destul.

Mai mult.

Mai mult.

Încă puțin.

Hai că poți.

Când în sfârșit ajung lângă tata, prin cască, observ cum i se măresc ochii de surprindere. Adrenalina îmi fierbe în vene și mă împinge să dau tot ce am mai bun din mine. Într-o secundă trec de el. Observ că am depășit de mult viteza cu care sunt eu învățată să conduc, dar chiar nu mă interesează. Niciodată nu m-am gândit că mă voi simți atât de bine.

Astăzi, 30 Octombrie, chiar e ziua în care am să-l întrec pe tatăl meu. Astăzi îmi va recunoaște talentul și nu se va mai uita de acum în colo la mine ca la un copil care se joacă doar cu un obiect periculos. În sfârșit nu voi mai fi fetița mică și inocentă al lui tata, despre care toți vorbesc. Voi putea participa și eu la competiții și campionul Ezra Ren nu va mai trebui să mă ascundă de lume.

Ochii încep să-mi lăcrimeze de bucurie. Din pricina căștii nu-mi pot șterge lacrimile ce îmi perturbă vederea. Nu mai văd cum trebuie traseul. Totul se află în ceață. Aud în spatele meu cum urlă, presupun că tata, dar nu reușesc să descifrez ceea ce-mi zice. Las de accelerație, dar pământul și frunzele ude de la furtuna de aseară nu mă ajută. Pe lângă acest lucru nici nu sunt obișnuită cu viteza asta mare la care am ajuns. Mâinile și picioarele încep să-mi tremure. Nu reușesc să mai țin motocicleta sub control. Deviez de pe traseu. Nu-mi dau seama pe unde mă duc. În dreapta mea observ motocicleta tatei. Acum plâng nu de bucurie, ci de teamă. Nu mai sunt în stare de nimic. Mă apropii de ceva mare și gri.

– TATĂ! AJUTĂ-MĂ! e ultimul lucru pe care știu că-l fac înainte să-mi închid ochii.

Totul e în ceață. Încerc să mă mișc, dar ceva mă ține strâns pe loc. Tot corpul mă doare. Cercetez din priviri zona, dar nimic nu mi-e cunoscut, în afară de cele două motociclete distruse de lângă peretele de stâncă. Asta îmi aduce aminte de...

– Tati? strig încet.

Mai încerc de câteva ori, dar nu îmi răspunde. Vreau să-mi ridic mâinile la cap ca să-mi dau jos casca, dar o pereche de brațe sunt înconjurate în jurul meu. Cu greu reușesc să mă eliberez și mă întorc cu fața înspre acea persoană. Un corp se află lipit cu spatele de peretele stâncos. Lichid roșu, ce pare a fi sânge, curge pe roci formându-se o mare baltă sub acea persoană ce pare a fi o păpușă. Nici bine nu-mi șterg lacrimile din ochi că-mi apar altele. Uit de tot ceea ce mă doare și cad în genunchi în fața persoanei pe care o îndrăgesc cel mai mult. Îi scot casca și observ ca e pe jumătate crăpată. Plâng în hohote în timp ce încerc să-l trezesc. Stă acolo lipit de stâncă de parcă fără să miște nici măcar un deget. Mâinile și hainele mele sunt pătate de sângele propriului meu tată, care m-a protejat, iar eu nu fac decât să stau cu mâinile peste față și să plâng.

– TATĂ!

Deschid ochii și-mi dau seama că a fost doar un coșmar. Sunt complet debusolată. În jurul meu e un morman de perne și plapumă. După faianța de marmură ce mă înconjoară îmi dau seama că mă aflu într-o baie. În momentul în care m-am ridicat în picioare m-a cuprins greața și mi-am băgat capul în wc. Se deschide ușa și cineva mă ajută, prinzându-mi părul. Mă ajută să mă ridic și mă conduce până la chiuvetă. În reflexia oglinzii văd un chip cu totul diferit de al meu. Cearcănele vineții de sub ochi se aflau în contrast cu pielea albă ca laptele. Nu era nicio diferență între culoarea feței mele și faianța din baie. Pe obraji se pot observa urmele uscate ale lacrimilor. Din an în an e tot mai rău. Mă spăl cu apă rece peste față ca să mai șterg din oboseală, dar nu simt nicio schimbare.

– Uau! Chiar arăți groaznic, mă informează Supernova.

Nu am energia necesară să îl contrazic, chiar dacă are dreptate, așa că-l întreb arătând spre deranjul de pe jos.

– Ce s-a întâmplat aici?

Mă controlează din cap până în picioare și înapoi înainte să-mi răspundă. Încep să mă simt stânjenită.

– Chiar nu-ți amintești?

Dau din cap că nu am habar de ce s-a întâmplat. Mă cuprinde o durere mare de cap și încep să-mi pierd echilibrul. Brațele sale musculoase mă prind și mă lipesc de pieptul său. Parfumul său îmi umple nările și pulsul mi se accelerează. Nu m-a mai ținut în brațe de ... nici nu mai știu de când. A trecut prea mult timp de când am fost împreună în aceeași încăpere singuri.

– Vrei să știi ce s-a întâmplat sau mai bine nu? îmi șoptește la ureche.

– A fost rău?

– Păi, aseară la petrecere ai băut puțin prea mult. Vivien a profitat de asta și te-a drogat cu un Ecstasy care te-a bulversat și mai tare.

– Și gata ai fost să ți-o tragi cu Marco în baie la petrecere, adaugă Andy care stă în tocul ușii.

Corpul lui Hero se încordează, la fel și al meu. Chiar nu-mi mai amintesc ce am făcut. La cât de palidă am fost înainte, acum roșeața îmi stăpânește obrajii. Fără să mă întrebe, Supernova îmi dă drumul și mă lasă cu Andy în baie.

– Ai grijă cu el, e tot ce spune.

Am reușit să văd cum i s-a încordat maxilarul la cât se tare strângea din dinți înainte să trântească ușa. Andy îl urmărește cu privirea și surâde.

– S-a cam enervat, hm?

– N-are de ce. Nici măcar n-a mai vorbit cu mine de aproape o lună, o anunț.

– Eu cred că te place, îmi face ea cu ochiul.

– Eu cred că delirezi.

– Uuu, se pare că cineva se simte mai bine. E de la îmbrățișare sau ți-a dat ceva mai bun?

– Ești nebună.

– S-ar putea. Dar el și așa el tot înnebunit e după tine, o spune în timp ce-mi face semn spre ușă.

– Alo! Pământul către Andy. Eu sunt cu Marco, iar din câte se pare și el are iubită.

– A da. O știi? e curioasă ea.

– E Bria. Știi tu, colega mea de cameră.

– Și de cât timp sunt împreună?

– Nu știu. De o săptămână, două.

– Se pare că te-ai informat.

Se așază pe marginea cadei și mă cheamă și pe mine. După ce-mi ocup locul, mă analizează atentă și-mi zâmbește.

– Ce-i? mă uit nedumerită la ea. Am ceva pe față?

Zâmbește și își îndreaptă privirea în tavan.

– Nimic. Doar că nu ești chiar atât de distrusă ca în anii trecuți. Pari... altfel.

– Nu știu de unde ți-a venit asta, dar eu nu sunt de acord. Sunt aceeași Bella care suferă din cauza acelei nenorociri.

– Bella, nu mă păcălești. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu. Când am intrat în baie te-am văzut cu zâmbetul pe buze. De când a murit Ezra n-ai mai zâmbit în perioadele astea.

Chiar nu mi-am dat seama. Chiar am făcut acest lucru în timp ce Supernova mă îmbrățișa?

– Ce vrei să insinuezi?

Se uită în continuare la tavan. Se întoarce cu fața spre mine și râde drăguț.

– Va fi un an interesant.

– Dacă crezi tu.

Mă uit în ochii ei care sclipesc de bucurie și speranță. Râsul ei e molipsitor așa că se lipește și de mine. Ajungem să fim două fete obosite în baie amuzându-se de nimic.