My Supernova

9

Azi încep cursurile.

Am așteptat să ajung aici de foarte mult timp. Eram foarte entuziasmată să cunosc facultatea la care a mers și tata. Dar cred că azi nu voi reuși. Nu mă simt deloc bine. Am răcit.

Azi noapte am făcut temperatură mare și nici acum nu mi-a trecut. Pe deasupra am și o colegă de cameră foarte încăpățânată. Mi-a interzis să mă ridic din pat în dimineața aceasta. Așa că m-am bucurat măcar de un mic dejun în pat.

La ușa camerei bate cineva.

– E deschis. Intră, îi spun eu.

Este Andy. Se așază lângă mine.

– Sărăcuța de tine. Cum te simți?

– Mai rău ca aseară nu cred, dar sigur nici mai bine.

Stau în pat acoperită cu pătura groasă până la gură. Încep să tremur.

– Andy, o să poți să-mi aduci materialele de la cursuri. Azi nu am așa de multe. Uite acolo îmi este orarul.

–  O să încerc. Dar nu îți promit nimic.

Își pune o palmă la mine pe frunte, iar cealaltă pe fruntea ei. Îmi măsoară temperatura. O aud suspinând.

– Ești mai caldă decât soba bunicii iarna! Ai luat ceva medicament?

– Da. După ce am mâncat. Acum nu mai fă pe dădaca și du-te, că altfel vei întârzia la cursuri.

– Da, doamnă, să trăiți! o spune în timp ce adoptă o poziție de soldat.

Știe mereu cum să mă înveselească. După ce pleacă, închid ochii și adorm.

***

Aud ușa închizându-se și apoi niște pași în cameră, dar nu îmi deschid ochii. Probabil că Briana și-a uitat ceva. Umblă prin cameră, iar apoi ia ceva de pe o măsuță și iese. Îmi deschid ochii și mă uit la ceas. E încă devreme. Mai rămân puțin în pat.

Aud din nou pași și mă pun înapoi pe spate, în poziția de dinainte să plece Bria din cameră. Rămân nemișcată cu speranța că nu mă va băga de seamă. Nu am noroc. Se așază pe pat, lângă mine. Simt cum pune ceva rece pe fruntea mea. Este un prosop proaspăt udat. De aceea a ieșit mai înainte, ca să meargă până la baie. Nu știu de ce, dar mi-a acoperit și ochii cu prosopul. Simt deja cum îmi scade temperatura. Se face liniște pentru un timp și nu știu dacă nu cumva ațipesc.

Totuși se pare că am adormit. Mă trezesc și mă uit înspre ceas. A trecut aproximativ o oră de când m-am uitat ultima dată. Îmi dau jos prosopul de pe frunte și spre surprinderea mea aproape că nu mai am deloc temperatură. Mă ridic și pe măsuță văd o farfurie în care se află o brioșă și un medicament, iar lângă un pahar cu apă. Fiecare are un bilețel pe care scrie "Mănâncă-mă" și "Bea-mă". Mă simt ca și Alice din Țara Minunilor.

Iau brioșa în mână și îmi atrage atenția laptopul ce e așezat lângă picioarele mele. Pe ecran sunt deschise mai multe documente și tabele pline cu numere. Par a fi importante. Nu știu să spun sigur ce este deoarece nici informatica și nici economia nu au fost vreodată punctul meu forte. Sunt așa concentrată să descifrez ce e pe ecran că nici nu observ că a intrat cineva în cameră.

– Văd că te simți mai bine.

Îmi ridic privirea, dar după voce mi-am dat seama cine este.

– Tu... cu... cum...?

Am rămas fără cuvinte.

– Taci și bea aia odată, dacă vrei să nu ajungi mâine mai rău de atât.

– Bine.

Continui să mănânc brioșa în timp ce mă holbez la persoana din fața mea. Își ia laptopul în brațe și se așază în capătul celălalt al patului meu cu spatele proptit de perete. Nu pot să îmi iau privirea de la el.

– Ce cauți aici? Cum ai intrat?

Mai tastează ceva foarte concentrat înainte să îmi răspundă.

– Știi că nu s-au ținut cursuri azi? Este ziua în care trebuie să facem cunoștință cu partenerii noștri din programul de mentoring, iar profesoara mi-a spus că nu vei veni azi așa că am plecat.

– Și tot nu înțeleg ce cauți aici.

– Lasă-mă să termin, Bell.

– Este Bella.

Începe din nou să tasteze la laptop.

– Nu de fapt este Bell sau te cheamă cumva Izabella în loc de Izabell?

– Ai dreptate este Izabell, doar că lumea îmi spune mereu Bella.

– Mie îmi place mai mult cum sună Bell.

– Ok, fie cum vrei tu. Așadar de ce ești aici? Cum de știi în ce cameră stau?

– Știam în ce cameră vei sta înainte să știi tu.

– Poftim?

– Mi-am pus agentul să verifice datele tale de înscriere și să-mi facă rost de orice informații ce găsește despre tine.

– Ai făcut ce?

– Am vrut să știu cu cine am de a face înainte să îți pun brățara.

Instant îmi duc mâna la încheietura stângă unde se află brățara.

– Cum poți să intri în viețile personale ale oamenilor fără să îi întrebi măcar? Mi se pare tare josnic!

Se oprește câteva secunde din tastat, dar privirea îi rămâne fixată tot pe ecran. Telefonul lui începe să îi vibreze pe masă. Se ridică și răspunde la el. Nu știu cu cine sau despre ce vorbește. Atât îmi dau seama că va pleca, din ce am reușit să înțeleg din toată conversația.

– Bine. Ajung acum, sunt ultimele cuvinte ale sale din convorbire.

Își ia lucrurile și se întoarce înspre mine.

– Se pare că nu pot să mai stau cu tine, Bell. Sper că mâine vei veni, dacă nu te voi aduce de aici cu forța. Va trebui să mă ajuți cu niște probleme de chimie.

Nu apuc să îi spun nimic. Își lipește buzele de ale mele. E exact ca acum câteva zile în mașină, doar că de această dată reușește să își strecoare și limba la mine în gură. Simt cum bătăile inimii mi se accelerează. Mă trag în spate și în final reușesc să scap.

– Nu mai te zbate atâta și înghite-ți medicamentul.

Despre ce vorbește? Acum că mă gândesc, cum a apărut pilula asta la mine în gură?

– Ți-am dat medicamentul pe care încă nu l-ai luat, îmi arată înspre cartonașul cu "Bea-mă".

Ah, ce nesuferit!

- Nu puteai și tu să mi-l dai ca un om normal?

– Și atunci unde mai era distracția? se întoarce și iese din cameră. Ne vedem mâine, Bell! îmi zice înainte să închidă ușa.

Ce e cu această persoană. Nu am văzut în viața mea un arogant mai mare ca el. Iau termometrul să văd dacă încă mai am temperatură. Și se pare că mi-a trecut. Dacă n-ar fi făcut iarăși chestia aceea la final i-aș fi mulțumit pentru că a avut grijă de mine.