Adopted love

Prolog

Partea I

      -Surioară, te-ai tâmpit?

      -Eu cred ca tu ești ăla tâmpit, îmi răspunde sora mea înapoi.

      O privesc sceptic, neînțelegând ce a fost în capul ei sau a soțului său când s-au hotărât să adopte un copil, chiar dacă nu au timp nici măcar de ei, dapăi de un copil și acum vor să mi-l aducă mie pe cap.

     -Mikiko, de ce ați vrut să adoptați un copil dacă nu aveți timp de el? Voi nu sunteți întregi la cap? Și din câte mi-ai zis de copilul ăsta, trebuie să aveți mare grijă și să îi dați multă atenție dacă vreți să vă recunoască ca și părinți! Nu puteți să veni la ușa mea, după nici o lună de când l-ați adus acasă și să îmi ceri să am grijă de el!

      -Hajime, știu că îți cerem mult, dar te rog! Ai grijă de el pana ne întoarcem noi din turneu!

      -De ce nu îl luați pur și simplu cu voi?

      -Nu putem, fix pentru că e mult prea timid și se sperie de orice și oricine nu putem să îl tărâm după noi prin turneu!

      -Mikiko, nu pot, turneele voastre țin chiar și câteva luni, pentru Dumnezeu, când vă întoarceți nu doar că nu vă va recunoaște ca și părinți, dar va avea impresia că l-ați abandonat cu un necunoscut!

      -Nu ești un necunoscut, ești fratele meu!

      -Eu și copilul ăla nu ne-am întâlnit niciodată, sunt un necunoscut pentru el. Îmi ceri prea mult.

      Mikiko se ridică de pe canapeaua pe care stă și începe să se plimbe prin cameră, la orice s-ar gândi, nu va merge, e peste puterile mele cea ce îmi cere. Mă întind după cana mea de cafea făcută cât de tare am putut, iau o gură și o așez înapoi, încă privind-o pe sora mea cum se scarpină exasperată în cap, după care se întoarce spre mine cu fața ei care spune "tot o să accepți tu până la urmă". Pufnesc disprețuitor și îmi mut privirea înapoi pe manuscris.

      -Te rog, e ultima mea cerere ce ți-o fac, îndeplinește-mi această dorință!

      - Mikiko, nu ești pe moarte să îți îndeplinesc ultima dorință.

      Își dă ochii peste cap la ironia mea și se trântește înapoi pe canapea.

      - Te rog, nu am la cine altcineva să apelez.

      - Lasă-l la o prietenă. Una care l-a și întâlnit!

      - Stai așa, tu nu accepți deoarece nu l-ai cunoscut încă, ești supărat din cauza asta.

      Oftez prelung și sonor, îmi duc o mână prin păr și încerc să mă abțin să nu o înjur pe fora ma tâmpită și enervantă.

      - De câte ori să îți repet? Nu voi accepta să am grijă de copilul ăla, e responsabilitatea ta, descurcă-te!

      - Te rog, știu că iubești copii, poate reușești și să îl scoți din zona lui de confort și să se deschidă față de lume. Nu știu toate problemele lui, doar ce ne-a spus directoarea orfelinatului și psihologul său. Te rog!

      - Surioară, ai tot respectul meu pentru munca ta și toate alea, dar aici m-ai dezamăgit dramatic, ți-ai dorit un copil, ok, nu poți tu să faci unul, dar a fost mult prea devreme să adoptați unu! Amândoi sunteți la început de drum în cariera voastră, călătoriți mult și când nu o faceți trebuie să fiți în studio sau la repetiții de dans. Ce naiba a fost în capul vostru? Aveți doar douăzeci și trei de ani amândoi!

      - Am vrut să ajutăm copilul ăla! Când am fost la orfelinat să ducem cadouri copiilor l-am văzut separat de ceilalți, stând într-un colt, cu capul pe genunchi și trist, extrem de trist. Mi sa rup inima și atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Când am ajuns acasă i-am spus lui Katsumi și după câteva zile ne-am întorc pentru a vorbi și a face toate actele să îl luăm acasă. Te rog Hajime, o să îl adori, îți garantez.

      - E un adolescent de cincisprezece ani ce nu vorbește cu nimeni și nici nu face nimic altceva decât să stea în camera lui sau într-un colț depărtat, cum să mă descurc cu așa ceva?

      - Și tu ai douăzeci și cinci de ani și tot ca un adolescent te comporți.

      - Te rog nu mă compara cu un adolescent! Dacă nu uiți, eu la vârsta lui mi-am descoperit pasiunea și doi ani mai târziu mi-am făcut visul realitate!

      - Da, sigur, mare scriitor de romane, ce să zic. Nu ai o amărâtă de iubită și îmi vorbești mie de viața ta perfectă.

      - Ți-am spus clar, nu am de gând să îmi fac o familie, mi-a ajuns până peste cap dramele.

      - Te rog, fă asta pentru sora ta preferată.

      - Ești singura mea soră, ce naiba. Nu o fac și dacă ai terminat cu planurile tale de a ma face sa accept, vreau să mă întorc la muncă, până săptămâna viitoare trebuie să trimit manuscrisul.

      - Tot o să accepți tu până la urmă, ți-o garantez.

      - Te și cred.

      Îmi dau ochii peste cap și o privesc cum iese supărată pe ușă. Mă las pe spătarul scaunului simțind cum mă ia o durere de cap. Convorbirile cu sora mea sunt mult prea obositoare și enervante ca să pot să le fac față fără o durere de cap ce să mă ia după.

      Pur și simplu nu pot să accept, e prea mult, dacă fac ce zice ea, ar însemna că pe viitor aș putea accepta să îmi fac o familie și nu vreau așa ceva, mi-am jurat mie că nu o să mai fiu un fraier și o să las sentimentele pentru cine e destul de puternic și totodată și fraier să le înfrunte, mai bine rămân la munca mea.

      Auzi la ea, să am grijă de un adolescent închis în el, cu probleme și care refuză să vorbească cu cineva. Nici măcar nu mi-a spus ca vrea să adopte un copil și ea mereu îmi spunea tot ce îi trece prin cap, iar acum vine la ușa mea să îmi ceară sa am grijă de el și nici măcar o amărâtă de poză nu mi-a arătat, am un nepot, vitreg, dar am un nepot pe care nu îl cunosc și nu știu cum arată. Oare de ce mă mai miră alegerile surori mele?

      Iau un medicament pentru durerea de cap după care mă reapuc de manuscris.