Adopted love

Capitolul 42

      Mă trezesc speriat și gâfâind, privesc în jurul meu și îmi dau seama că sunt în autobuz și singurul călător rămas și mai era și seară pe deasupra. Panica pune stăpânire pe mine și simt cum îmi vine să vomit. 

      Nu am mai avut de mult timp visul ăsta, dar adevărul e că nu era nu vis, era o amintire, o amintire ce era încă vie în mine și cicatricea o demonstrează, la fel și momentele în care retrăiesc momentul acela, acea noapte de coșmar în care tot ce credeam că am mai scump pe lume s-a năruit.

      Autobuzul se oprește și nici nu am puterea sau curajul să întreb unde sunt, de cum văd ușile că sunt deschise sar afară și o iau la fugă fără să privesc pe unde merg. Din fericire nu erau mulți oameni și am reușit cumva să nu dau peste nimeni până într-un parc unde m-am oprit la trunchiul unui copac și am vomitat tot conținutul stomacului meu. 

      -Hei, ești bine?

      Tresar când simt mâna cuiva pe spatele meu, mă dau doi pași în lateral și o privesc pe fata de lângă mine, recunoscând-o imediat pe Ayame. 

      -Akihiko? Ce faci tu aici, credeam că locuiești în cealaltă parte a orașului, mai important, cum ai ajuns tu aici? Ești bine?

      Ayame îmi întinde un pachet de șervețele umede și o sticlă de apă, iau șervețelele și mă șterg, apoi îmi clătesc și gura, scăpând de gustul oribil din gură. Fata mă prinde de mână și mă trage după ea până la o bancă ferită ochii lumii și slab luminată. Mă așază pe bancă și se pune lângă mine, păstrând liniștea. 

      Îmi duc mâna la cicatricea tăieturii și simt cum locul acela mă arde, frica crescând în mine din secundă în secundă și simt cum încet respirația îmi devine neregulată și grea. Îmi amintesc momentul în care am deschis ochii două zile mai târziu, eram întins în propriul meu pat, bandajat și pansat cu Kunio lângă mine. 

      Din ziua acea totul a început să meargă prost și să nu fie zi în care să nu primesc o palmă de la Hisashi sau unul dintre prietenii săi când altă dată erau și ai mei. Îmi amintesc perfect prima palmă primită de la el, când a venit să mă vadă dacă eu chiar m-am trezit. 

      M-a pălmuit și m-a întrebat de ce mai trăiesc. 

    Vorbele sale m-au urmărit peste tot unde mergeam, iar în primele seri în care am dormit la Hajime am retrăit în fiecare noapte acele momente, trezindu-mă speriat și plângând, incapabil să mă pot trezi la realitate. Eram treaz, dar conștientul meu era încă în trecut, retrăind la nesfârșit acele momente de calvar și iad.

      Au fost momente în care chiar am crezut că voi înnebuni, dar s-a dovedit că am măcar tăria de a mai rezista încă o zi și încă o zi și tot așa până astăzi. Momentul în care am fost trădat și de unica persoană în care eu am avut încredere deplină după tot ce mi-a făcut Hisashi. 

      Am fost un prost, m-am lăsat prostit din nou și am plătit pentru greșeala făcută. A văzut în mine un copil ce trebuie ajutat, iar simțul său al eroului a ieșit la suprafață, s-a prefăcut în tot acest timp, toate săruturile, atingerile, îmbrățișările lui, totul a fost doar pentru a mă păcăli și a mă atrage de partea lui. M-a făcut să îi povestesc totul, doar pentru a-mi spune că el deja a angajat un detectiv particular care să îmi cerceteze trecutul și să să îi facă pe cei care mi-au greșit să plătească. 

      Ha, mă face să râd, nu am nevoie de ajutorul lui, nu vreau să se răzbune el pentru mine, vreau doar să uit!

      -Akihiko, de ce plângi?

      -Nu plâng.

      Totuși nu eram prea convingător când spuneam că nu plâng și în același timp ștergându-mi lacrimile ce curgeau șiroaie din momentul în care mi-a apărut numele lui Hajime în gând.