Adopted love

Capitolul 35

Akihiko 

      Îl privesc pe Yukio și pe Yuko cum se joacă cu mingia, m-a chemat și pe mine de câteva ori, dar eu pur și simplu nu puteam să mă gândesc la nimic altceva, doar la Hajime și la faptul că se comportă ciudat, pare trist și îngândurat.

      Îmi privesc din nou telefonul, dar nu am nici un mesaj de la el, asta e ciudat, de obicei îmi termite măcar două mesaje să se ajugure că e bine, oricât de ocupat ar fi.

      Îmi e frică să îi trimit eu, dacă e ceva important și mesajul meu doar o să îl deranjeze? Nu vreau să îl mai îngrijorez sau să îl încurc. Vreau doar să știu că e bine și să îl văd râzând că înainte.

      - Hei, Akihiko, ce ai pățit? De obicei tu ești primul când e vorba de a ne juca cu Yuko.

      - Scuze Yukio, m-am lăsat prins de gânduri, îi spun în timp ce las un oftat să îmi scape.

      - La ce te gândești?

      O lasă pe Yuko să se bucure de jucăria sa, fără să o mai amăgească luând-o și se așează lângă mine.

      Privesc spre degetele mele, începând să mă joc cu ele, încercând să mă conving care e cel mai bun răspuns. Nu știu ce să îi spun sincer,să îi spun că mă îngrijorează Hajime, că încet comportamentul sau se schimbă sau să îi spun că aproape m-am convins pe mine însumi să îi povestesc tot lui Hajime.

      - Să înțeleg că e vorba de Hajime.

      Când nu e vorba de el până la urmă? Eu mă învârt în jurul persoanei sale, starea sa o influențează pe a mea, dacă el e trist, eu sunt trist, dacă el e fericit și eu sunt, iar acum, când știu că ceva nu îi convine, mă simt oribil că nu știu care e cauza.

      - Nu știu ce sa întâmplat, unde am greșit, e din ce în ce mai distant.

      - Poate e doar îngrijorat pentru tine, știa cât de mult așteptai să mergi la școală.

      Da, eram fericit, dar asta doar pentru că el era, pentru că știam că se gândește că eu trec peste blocajul și greutățile mele. Nu eram neapărat nerăbdător să aflu cum e la liceu, pe cât eram de nerăbdător să îi văd lui zâmbetul.

      - Am vrut să îi spun toată povestea, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Îmi este frică să nu mă îndepărteze și mai mult.

      - Hajime nu te-ar îndepărta niciodată.

      - Când va afla toată povestea, sigur mă va urâ și nu ar vrea sa ma mai vadă.

      Simt cum ochii mă înțeapă și lacrimile amenință să cadă pe obrajii mei. Nu mai rezist, vreau acasă să mă descarc și să plâng.

      - Akihiko? Hei, ești bine?

      Îi simt îngrijorarea din voce și la scurt timp îi simt și mâna pe umărul meu, încercând să mă încurajeze, dar deja lacrimile își fac loc pe obrajii mei.

      Îmi duc mâinile la ochi și încerc să îmi șterg lacrimile cu podul palmei, dar alte lacrimi își croiesc drumul până la bărbia mea, apoi căzând pe pământ.

      - N-nu plânge, te rog nu plânge!

      Sunt cum Yukio începe să se panicheze și se ridică de pe bancă, punându-se în fața mea și mă îmbrățișează. Îl las să mă țină în brațe, în timp ce eu încep să plâng în liniște. O simt și pe Yuko cum se agață de piciorul meu, o privesc cum își freacă botul de piciorul meu și încercă și ea să mă înveselească.

      - Yukio, poți să îmi dai drumul.

      Îmi serg lacrimile și o iau pe Yuko în brațe, în timp ce Yukio se așează înapoi pe bancă.

      - Dacă ai și plâns, înseamnă că e ceva grav.

      - E foarte grav.

      Îmi mușc buza, o las pe Yuko să se așeze liniștită în bratele mele și încep să o mângâi, reușind astfel să mă calmez.

      - Îmi e frică să nu pățească Hajime ceva. Din cauza mea, Hisashi e nervos și ar face orice să mă rănescă, chiar dacă asta înseamnă să încalce regulile. Până acum nu mă deranja că mă atacă pe mine, dar acum a început să îl amenințe pe Hajime.

      - Stai puțin, te-ai întâlnit cu Hisashi, în afara de acea seară?

      Simt cum se tensioneaza și pot jura că se și enervează. Îmi pun mâna pe umărul său și îl privesc în ochi.

      - Nu m-am mai întâlnit cu el, dar îmi scrie, mă amenință, îmi trimite poze cu Hajime și cu mine. Îmi e frică. Nu i-am răspuns, dar nici nu i-am mai spus nimic despre asta lui Hajime.

      - Dacă îi spui, sigur va face o scenă.

      - Tocmai de asta îmi e frică.

      Las un oftat să îmi scape și îmi simt telefonul vibrând. Îl scot repede, cu gândul că ar putea fi Hajime, dar toată starea de bine ce ma luat cu gândul că poate fi el, se duce dorului când văd că am primit un mesaj de la un număr.

      Recunosc numărul și deblochez cu groază telefonul.

      - Cine e?

      Nu îi răspund, mă rog doar să nu fie o poza cu mine și Yukio aici în parc, îmi e frică să îl știu atât de aproape, iar Hajime să nu fie prin jur.

      Intru cu groază în conversație, simțind imediat cum văd poza cum lacrimile își fac apariția din nou pe obrajii mei.

      - Akihiko, ăla e...?

      Nici nu mai poate să continue, eu de abea mai pot să spun ceva, simt cum rămân fără aer, las mana să îmi cadă, iar telefonul aterizând pe pământul de sub picioarele mele. Probabil dacă nu eram deja pe bancă, aș fi căzut și eu pe jos.

      - Akihiko, aia e mașina lui Hajime?

      Văd cu coada ochiului cum ridică telefonul și privește mai atent, nu știu ce poate privi mai atent, se vede clar, aia e mașina lui Hajime, de ce mă temeam cel mai mult se întâmplă. E doar vina mea, totul se întâmplă din vina mea. Dacă nu eram eu în viața lui...

Nu, nu am dispărut, doar că am fost prinsă cu altele și a mai fost și lipsa de inspirație și am zis că degeaba pun capitole noi, dacă nu sunt de nici o treaba și plictisitoare, așa că am așteptat și m-am gândit la ce ar trebui să mai scriu să nu fie plictisitor.

Păi după o lungă pauză am revenit cu idei noi, care sper să reușesc să le prind și să le combin cu unele dintre cele vechi și să nu vă dezamăgesc.