Adopted love

Capitolul 31

Vaiii, 2 mii de lecturi, sau ochișori cum spune o prietenă!
Vă ador și vă mulțumesc, fără voi nu aș fi ajuns să scriu atât la carte și să mă mențin în clasamente!
Acum să trecem la ce vreți voi cu adevărat, lectură plăcută!

Akihiko

      Mă așez pe canapeaua veche, dar totuși comodă a doamnei Hana, psihologul meu de când am fost adoptat.

      - Bună Akihiko, cum te simți?

      Veșnica întrebare, cu asta începe mereu. Săptămâna trecută am spus că "bine" , la ambele ședințe, de fapt, de când stau cu Hajime de cele mai multe ori acela a fost răspunsul meu, la început nu dădeam nici un răspuns, ori o ignoram, ori ridicam din umeri, apoi am început să îi zic exact cum ma simt și de cele mai multe ori ziceam "ok" sau "sa zicem că ok", răspunsuri ce nu o prea încânta. Când am fost la ședința de dinainte de a pleca Mikiko în turneu am spus că mă simt nașpa, apai la prima ședință după ce am stat cu Hajime câteva zile am zis pentru prima dată că mă simt bine.

      - Mă simt prost, recunosc eu cu jumătate de gură.

      - De ce? Din cauza concertului?

      - Da, am crezut că sunt pregătit, am vrut să fiu pregătit, dar am ajuns să îi dezamăgesc pe părinții mei și pe Hajime.

      Mă mir până și eu când îmi dau seama că am folosit cuvântul "părinți", niciodată nu i-am mai numit pe Mikiko și Katsumi părinții mei, mereu le ziceam pe nume.

      Mă uit la chipul ei și observ o urmă de zâmbet, știu că acel cuvânt era cauza, ea și Mikiko sunt bune prietene, de aia mi-a schimbat psihologul de la orfelinat cu ea.

      - Adică eu...

      - Nu ai vrut să îi numești părinții tăi?

      - Bă da, am vrut, doar că e ciudat, mă simt ciudat. Îmi e tot a mult dor de ei, de falsele lor certuri prin care mă făceau să râd, de lecțiile de chitară ale lui Katsumi, de momentele în care mă prosteam cântând și dansând cu Mikiko, de serile de jocuri și momentele în care găteam împreună.

      - În sfârșit îi consideri de încredere, probabil mereu i-ai considerat și de aceea le-ai permis așa repede să se apropie de tine.

      - Nu știu, mie frică să nu o dau în bară și să fiu abandonat.

      - Nu trebuie să gândești așa, părinții tăi te iubesc și nu ar putea renunță la tine.

      - Dar chiar dacă mi-e dor de ei, nu cred că aș putea renunță la Hajime, a fost atât de bun cu mine, chiar dacă am apărut dintr-o dată la ușa sa, trimis de Mikiko.

      Un zâmbet îmi apare pe față când îmi amintesc de ziua aia și de ce îmi trecea atunci prin cap și promisiunea încălcată, mi-am spomis că nu am să mă atașez de el, dar din prima clipă mi-a rămas întipărit le rețină și inimă.

      - El e cel care ma scăpat de coșmaruri, doarme mereu lângă mine, fiindu-i frică să nu mă trezesc speriat și sa nu mă audă. De atunci nu am mai avut așa multe coșmaruri, nici gânduri urate și nu m-am gândit prea mult la amintirile vechi.