Adopted love

Capitolul 33

      Îl privesc pe Akihiko cu coada ochiului cum o ține pe Yuko în brațe și ii mângâie încet blănița. Nu privea spre mine, mă ignora total, se uita pe geamul mașinii deschis pentru a nu i se face rău.

      - Akihiko?

      - Hm?

      Oftez și îmi mut privirea spre el, bucuros că am prins roșu la semafor.

      - Ești supărat pe mine?

      - Nu.

      Clar era supărat. Îmi mușc buza și privesc cu coada ochiului la semafor, oftând când văd că s-a schimbat în verde.

      Pornesc din nou și îmi continui drumul spre parc unde el și Yukio au hotărât să se întâlnească.

      După ce ajungem, opresc și aștept, crezând că el o să îmi ofere măcar o privire înainte de a pleca, dar nu e așa. O lasă jos pe Yuko și trântește portiera nervos în urma lui.

      Mă încrunt și opresc motorul, privesc repede ceasul, observând că era fără douăzeci.

      Mă dau jos din mașină și merg după el, îl prind de mână și îl întorc spre mine, lipindu-i corpul mic de al meu.

      - Hajime, suntem în public.

      Îi ridic bărbia cu două degete și îl privesc în ochi, acei ochi misterioși ce ascund doar durere și ani de chin în orfelinate. Mă pierd de fiecare dată când îi privesc, ai zice că mă hipnotizează cu ajutorul lor. Culorile sale sunt pure, dar ascund atâtea.

      Mi-aș dori să îl pot tine în brațe o veșnicie și îi privesc ochii, să îl sărut și sa fim doar noi doi, departe de oricine iar putea face rău.

      Primul gând care mi-a trecut a fost acela de al săruta, dar Akihiko are dreptate, suntem în public, iar el e minor, eu sunt cunoscut, trebuie să mă abțin. Mai ales dacă Hisashi ne urmărește din nou, ne-ar putea face din nou poze, nu pot să risc ca micuțul meu să fie luat de lângă mine.

      Îi sărut fruntea și îi dau drumul, acesta rămâne împietrit și uimit, probabil și el se aștepta să îl sărut.

      - Te sun când termin.

      - B-bine.

      Tocmai s-a bâlbâit, Akihiko s-a bâlbâit. Nu pot să cred asta. Un Akihiko timid, simt cum un val de căldură îmi străbate tot corpul.

      Clipesc des pentru a-mi reveni și îl privesc cum se îndepărtează.

      Mă întorc în mașină, încă uimit de ce tocmai s-a întâmplat. Nu credeam că o să prind vreodată partea timidă a lui Akihiko.

      Pornesc motorul și ies din parcare, îndreptându-mă spre locul stabilit de detectiv, ajungând cu doar un minut înainte. Știu că Daichi mi-a menționat că omul ăsta urăște când cineva nu vine fix când spune el, de aia m-am și grăbit puțin.

      Intru în local și îl observ la masa retrasă din colț, cu o ceașcă de ceai în față și tableta veșnică în mână, ai zice că e un obsedat de cărți, care toată ziua sta și citește cărți on-line sau care mereu se documentează despre ceva, dar având în vedere că e detectiv, chiar se documentează mereu despre lucruri noi, doar că depinde de cine îl angajează.

      Mă așez pe scaunul din fața lui și salut politicos, acesta își privește ceasul apoi se uită la mine cu un mic zâmbet în coltul guri.

      - Ești punctual.

      Nu știu cum să reacționez așa că prefer să tac și să îl las să continue.

      - I-am investigat trecutul puștiului, așa cum ai cerut.

      - Ce ai găsit?

      Îl privesc cum își așează ochelarii mai bine și oftează, apoi își lasă tableta pe masă și își pune coatele pe masă, cu mâinile împreunate în fața lui, privindu-mă țintă.

      - Copilul ăsta are un trecut sumbru, am mai dat de câteva cazuri asemănătoare. Părinții săi nu și l-au dorit niciodată, a fost abuzat și trimis la muncit sau chiar să cerșească. O polițistă a sesizat că ceva nu e în regulă cu el și a trecut mai multe zile prin locurile unde el era pus să cerșească. La abordat și au intervenit autoritățile la scurt timp. De aici vin părțile și mai urâte.

      - Ai reușit să dai de cel ce conducea primul orfelinat unde a fost dus?

      - Da, acum a ieșit la pensie, bătrânul e un ciudat și un pedofil. Am intrat în vorbă cu o infirmiera și am aflat multe lucruri interesante.

      Își scoate din ghiozdanul de lângă el câteva foi pe care mai apoi mi le întinde mie, le prind și încep să mă uit peste.

      - El e Antonio Chibarli, provine din America, dar sa mutat în Japonia din cauza soției sale care e de aici. A ajuns directorul orfelinatului, dar puterea i sa urcat la cap, aparent el avea și antecedente în America. De cum a ajuns la conducere, starea și comportamentul copiilor se schimbase radical, iar cei norocoși erau transferați la alte orfelinate.

      - Îl putem acuza?

      - Dacă reușești să îl convingi pe puști să dea declarație și reușesc să vorbesc și eu cu încă câteva persoane care au fost afectata, e posibil să îl închidem câțiva ani.

      - E nevoie să îl implicăm și pe Akihiko?

      Oftează și își trece mână prin păr de câteva ori apoi mă privește puțin mai calm.

      - E posibil să reușim și fără declarația sa, asta dacă era vorba să fie doar el acuzat, dar din câte am mai aflat doar așa în mare, sunt multe alte persoane ce i-au făcut rău acestui copil. Avem nevoie de mărturia lui.

      - O să văd ce pot face.

      - Iar eu o să continui să sap. Te anunț eu peste o săptămână.

      Se ridică și pleacă, lăsându-mi hârtiile. Le iau și plec și eu, când ajung în mașină îmi iau telefonul și îl sun pe Akihiko.

      - Hajime?

      - Bună, eu am terminat. Mai vrei să stai cu Yukio?

      - Da, dacă nu te superi.

      Cum să mă supăr eu pe tine? Zâmbesc, dar privirea îmi pică pe hărți, iar toată bucuria mea s-a evaporat.

      - Atunci te aștept acasă.

      - Bine.

      Imi iau rămas bun și închid, arunc telefonul lângă hărți și mă prind cu mâinile de volan, punându-mi capul pe ele înjurând în gând de prostia făcută.

      Trebuia să îi spun, trebuia să îl anunț, să îi spun adevărul.

      Acum sigur se va supăra pe min, sigur o să înceapă să mă ignore, sau poate va striga la mine că m-am băgat în viața sa.

      Simt cum lacrimile amenință să cada la gândul că el mă va respinge și nu am puterea să le țin în frâu.