Adopted love

Capitolul 41

      - Akihiko, ești chemat.

      Mă ridic din patul micuț de o persoană și îmi iau singura mea bluză de trening ca să îmi țină de cald.

      Aseară după ce am plecat din camera sa mi-a spus să îmi iau o bluză când o să mă cheme pentru că vom face o plimbare mai lungă și nu vrea să mă îmbolnăvesc.

      Îl urmez pe băiatul cu patul tuns scurt de culoare roșie și mai înalt decât mine cu cel puțin douăzeci de centimetrii. Mereu a fost el cel care mă anunța că am fost chemat și mă conducea la el, niciodată altcineva.

      Eram curios în privința lui și asta se datora patului sau roșcat natural, de o nuanță nemaiîntâlnită de mine pana acum. Era un roșu intens și țin minte că atunci când am ajuns aici avea parul lung și ii ajungea până la umeri, iar atunci când se mișca, aveam impresia că are flăcări în păr. Când și l-a tuns, nu eram încă prieten cu ei și nu aveam curajul să îl întreb alegerea făcută, iar când m-am împrietenit cu ei mi-a fost prea rușine să mai întreb.

      Ajungem în fața uși vopsite cu lac, privesc mica gaură din ea și îmi amintesc perfect ziua în care pumnul unuia dintre prietenii lui m-a amenințat că mă va rupe în bătaie dacă voi vorbi vreodată despre pasiunea sa pentru colegul său de cameră. Nu voiam să aflu, sincer vorbesc, dar s-a întâmplat să îmi pierd cunoștință înainte cu jumătate de oră și să pic între dulap si perete și sa nu fiu văzut de nimeni pana nu m-am trezit și l-am auzit înjurând și declarându-și iubirea față de el.

      Trag aer în piept și cu zâmbetul pe buze, dornic să îi revăd chipul rar brăzdat de o emoție, deschid ușa și privesc prin mica cameră în care se aflau două paturi supraetajate și îl observ în patul de jos din stânga mea, unde îl găsesc de fiecare dată când mă cheamă.

      Zâmbetul mi se mărește și mă arunc în brațele sale, fericit să îl revăd.

      - Piticanie, ce ți-a luat atât? Poți pleca Kunio.

      Băiatul cu patul ca de foc pleacă și închide ușa în urma lui, lăsându-ne singuri. Îi simt mâna pe părul meu, apoi pe spatele meu, coborând tot mai mult până ajunge la baza bluzei ce o aveam pe mine.

      -Akihiko, sărută-mă.

      Îmi scot privirea din pieptul meu și îi privesc ochii căprui lipsiți de orice emoție și reci, nu au nimic special în ei, nici o scânteie, nici un interes, doar răceală și un gol imens. Ochii săi mă înspăimântau până să îi cunosc personalitatea, era rece la început, ba chiar mă batjocorea ca toți ceilalți, dar era oarecum mai reținut, până într-o zi în care mi-a spus că mă place, iar toți ceilalți au încetat să se mai ia de mine.

      Zâmbesc și îmi apropii buzele de ale sale, atingându-le reținut și temător, ca de fiecare dată, apoi el preia controlul și mă invită la un sărut pasional și lipsit de orice regulă a bunului simț, mă trântește pe spate și fără alte avertizări îmi sărută din nou buzele, sălbatic și plin de dorință. Totuși eu nu mă lăsam mai prejos, dacă am învățat ceva, e faptul că urăște când mă prefac timid și neștiutor. 

       Îi place când deține controlul, dar adoră când fac tot ce dorește fără să mă gândesc de două ori, adoră să mă vadă rușinat, dar în același timp făcând orice lucru de care îmi e rușine.

      Se desparte cu zgomot din sărut și îmi oferă zâmbetul său triumfător și plin de el

      -Parcă ți-am spus să nu te mai reții, mereu faci așa când îți cer să mă săruți.