Adopted love

Capitolul 38

Akihiko

      O privesc pe Yuko cum mănâncă, dând mâncare pe jos. Vorbele psihologului repetând-se în capul meu de mai multe ori.

      Nici măcar nu îmi dau seama când Hajime intră în bucătărie, doar când îmi dau seama că Yuko a lăsat mâncarea și s-a repezit la picioarele lui.

      Se apleacă și o mângâie, apoi se apropie de mine și îmi lasă un sărut pe păr, iar un oftat de frustrare îmi scapă.

      Până și eu tresar când îmi dau seama de ce am făcut, Hajime mă privește nedumerit și o urmă de îngrijorare apare pe fața sa.

      - Akihiko, ești bine?

      - D-da, doar că...

      Îmi înghit vorbele, nu pot să cred că îmi e rușine să zic așa ceva, până acum eu o făceam, nu îi ceream eu și aparent nu o făceam pentru că îmi e rușine, asta e tare ciudat.

      Îl privesc cu ochii mari și rugător, sperând că înțelege și nu trebuie să explic în cuvinte.

      Un zâmbet viclean își face apariția pe pauzele sale, se reazama de cu fundul de blatul de la dulapiorul din spatele său și își încrucișează mâinile la sân, privindu-mă superior.

      Știe ce vreau, dar nu o să îmi ofere, se joacă cu mine, nu îmi plac jocurile astea, atunci când eu sunt cel dominat, dar totuși trebuie să domin, Hisashi s-a asigurat să nu îmi placă asemenea jocuri.

      Totuși, Hajime nu e Hisashi, el nu m-ar răni, nu ar profita de mine și nu m-ar înșela cum a făcut Hisashi.

      Mă ridic de pe scaun, îmi privesc degetele ce strângeau de baza tricoului pe care îl purtam.

      Vreau să îl privesc, dar îmi e frică să nu văd acea îndoială din ochii săi sau mai rău, privirea lui Hisashi, cea răutăcioasă și plină de venin.

      Totuși îmi reamintesc că e Hajime și că el nu mi-ar face rău.

      Îmi ridic stânjenit privirea, conștient că sunt roșu și probabil arăt și ciudat cum mă tot fastacesc ca o fată ce încercă să își declare dragostea.

      Ochii mei fac contact vizual cu ai săi, căpătând pentru un scurt moment îngrijorarea din ei și încă ceva, ceva la care nu vreau să mă gândesc acum și probabil a fost doar imaginația mea, nu e loc de îndoială acum. Totuși, imediat îngrijorarea este înlocuită cu privirea sa caldă ce mă îndeamnă să continui și să îi fac jocul.

      Sincer nu știu ce am, probabil sunt așa și de la medicamentele de calmare ce mi le-a dat doctorul, dar eu nu mă intimida atât pentru un sărut, am fost pus să fac altele mai îngrozitoare cu persoane pentru care simțeam doar dezgust. Deci de ce îmi e așa greu și atât de rușine să îl sărut pe el, cel la care țin?

      Mă apropii de el și îl prind de tricou, strâng materialul în pumni și simt cum încep să tremur, Hajime observă și probabil primul instinc i-a spus că am un atac, dar dau din cap în semn negativ că nu e aia, simțind cum corpul său se liniștește, dar totuși rămâne puțin tensionat.