Adopted love

Capitolul 62

      Lăsăm mașina la o stradă distanță de locuință și o luăm pe jos până în fața casei cu un etaj. Părea îngrijită, dar fără urmă de om care să fi locuit aici de curând. Ajungem în față uși și sun la sonerie, dar cum nu se auzea absolut nici un sunet enervant, îmi dau seama că a fost decinectată.

      - Nu pare să mai fi locuit cineva aici de ceva timp, constată și Katsumi la rândul lui.

      - Ai dreptate, dar asta nu înseamnă că nu e ceva aici ce nu ne-ar putea ajuta.

      - Sau aduce mai multe belele, ai de gând să intri prin efracție într-o casă!

      Îmi dau ochii peste cap și privesc în spatele său, spre strada slab luminată de câteva becuri, nu am ales să venim seara degeaba. Știu prea bine că are dreptate, dar asta nu înseamnă că mă va opri ceva să îl găsesc pe Akihiko.

      O iau spre spatele casei și spre fericirea mea, casa tipică cu veranda din spate și curte mi se arată în față, zâmbind mulțumit. O iau spre verandă și privesc ușa din sticlă. Din fericire e tipul de ușă pe care îl avea și ai mei la casa de vacanță, unde ne trimitea pe mine și soră-mea.

      Îmi amintesc bine modul în care poți să o deschizi chiar dacă era încuiată și îmi scot portofelul, unde am mereu o pilă din metal. Iau pila și încerc cu ea chiar dacă nu am mari speranțe cu ea. Totuși, spre fericirea mea, nu a fost schimbată de mult și reușesc să o deschid.

      În tot acest timp, Katsumi se uita ba la mine, ba prin jur, pe jumătate panicat, pe jumătate nerăbdător. Chiar dacă aproape mi-a ținut o predică, știu că și el ar face orice pentru a-și găsi fiul.

      - Să mergem, spun și deschid ușa, mulțumit că nu s-o pus alarmă la casă.

     Mă urmărește in casa pustie și slab luminată doar de lumina ce intra pe geamuri de afară. Din câte observ, nu era cine știe ce, mobila era puțină, iar ce a mai rămas era acoperită cu o folie. Intru în prima cameră ce o găsesc și îmi dau seama că era un vechi dormitor, ce era mult mai plin de lucruri decât livingul și holul. Observ câteva rame cu poze pe pereți, mă apropii de ele și observ că majoritatea erau poze de grup făcute de sărbători, la orfelinat.

      Am nimerit camera bună, sau așa sper eu. Privesc pozele și încerc să recunosc pe cineva, observând că primul rând de poze erau cu zeci de copiii ce stăteau aranjați frumos în fața orfelinatul, apoi următorul rând de poze proveneau de la sărbători sau activități, iar în următoarele poze erau câțiva copii, zâmbind la cameră sau privind în altă parte.

      Îl recunosc pe Hisashi în majoritatea pozelor de grup, dar Akihiko apare doar în una singură, retras și privind în pământ. Hanoracul lung și blugii vechi îi acopereau probabil multe răni. Îmi revin repede și privesc băieții de lângă Hisashi, dar nici unul nu imi atrăgea atenția, nu știam care ar putea fi nenorocitul.

      - Hei, se pare că am descoperit a cui a fost casa.

      Mă întorc spre Katsumi ce caută prin dulapuri și văd că are câteva foi în mână. Mă apropii de el și îmi dau seama că erau mai multe acte și chiar un dosar cu mai multe fișe în care era trecut numele și informații despre diferiți copii, printre care și Akihiko și Hisashi, dar și nenorocitul de Saniiro.

      - Asta e nenorocitul, spun și iau foaia cu datele sale, dar și poza.

      Mă întorc repede la peretele plin cu poze și îl caut cu privirea în poza în care apare Akihiko și îl recunosc repede. Era la fel de înalt ca Hisashi, purtând un tricou vechi și pantaloni negri, iar în picioare părea să aibe o pereche nouă de adidași.