Adopted love

Capitolul 29

Akihiko

      Mă trezesc cu o durere de cap și corpul amorțit. Privesc în jur și îmi dau seama că mă aflu într-un spital și sunt singur. 

      Nu că ar fi ceva neobișnuit, mereu singurătatea a fost cel mai bun prieten al meu, niciodată nu am avut pe cineva lângă mine cu adevărat, care să nu își dorească altceva de la mine decât prezența mea sau să vorbească cu mine din plăcere. Mereu am fost batjocorit și bătut, ai crede că după atâția ani îți cunoști locul și te obișnuiești, dar îmi dau seama că așa ceva nu poate fi numit obișnuit, nu te poți preface că e ceva obișnuit, că poți accepta situația, mereu aștepți să fi salvat, să scapi de viața asta mizerabilă, iar când să încerci să scapi de ea să nu fi lăsat.

      Simt cum lacrimile îmi dau năvală pe obrajii mei când îmi amintesc de zilele petrecute cu Hisashi, cele în care îmi zicea că mă iubește, zilele în care era iubitul grijuliu și zilele în care prin comportamentul său își bătea de fapt doar joc de mine.

      Îmi amintesc de cât de prost am fost și m-am dăruit prima dată lui, ziua în care am făcut cea mai mare prostie, deoarece eu credeam că suntem doar noi doi, dar de fapt doi prieteni de-ai lui erau ascunși în dulap și filmau toată scena.

      Cu videoclipul ăla m-a șantajat timp de ceva timp, până a găsit alte metode, iar acum îl șantajează prin mine pe Hajime, singurul om care îmi vrea binele fără să aștepte ceva de la mine, singurul care vrea doar să mă apere și să mă știe în siguranță.

      Chiar dacă la început mi-a fost frică să nu fie la fel ca toți ceilalți, chiar și acum am acea frică bine înfiptă în oasele și mintea mea, dar în ciuda ei, nu pot să nu îl apăr și să încerc să nu îi distrug viața, am jurat că o să uit de Hisashi, dar când mi-a trimis un mesaj cu poza aia și m-a amenințat că îl va distruge pe Hajime, nu am putut sta cu mâinile în sân, m-am simțit obligat să îl apăr.

      Am urcat pe scenă de dragul lui și a lui Mikiko, chiar dacă nu mă puteam opri din tremurat și am ajuns să stric și asta, sunt sigur că toți sunt nervoși pe mine și că mă urăsc, eu o fac, nu i-aș condamna dacă și ei o fac.

      Îmi șterg lacrimile repede și mă trântesc înapoi în pat când aud că ușa se deschide, închid ochii, fiind cu spatele la ușă și mă rog ca oricine ar fi să nu își dea seama că eu sunt de fapt treaz. 

      Simt o mână mare și caldă pe obrazul meu și două buze moi pe buzele mele. Încerc să îmi rețin lacrimile să să îmi îngrop dorința de ai răspunde la sărut lui Hajime.

      Se desparte repede din sărut și își retrage și mâna, în urma lor rămâne doar un gol în inima mea și răcoare.

      -Aia dormit din nou plângând?

      De abea îl aud, parcă nu vorbea cu mine, am impresia că nu îmi era adresată și nici nu era o întrebare. Și cum adică din nou? Nu îmi amintesc să mă mai fi trezit sau poate am făcuto și eu nu îmi amintesc asta.

      -Îmi pare rău, nu trebuia să te las să urci, știu că ți-am mai zis asta, dar chiar simt nevoia să o mai spun.

        Nu e vina lui, nu e vina nimănui, e doar vina mea, eu sunt vinovatul, nu el. Eu am încercat să îl liniștesc prin vorbele alea înainte de a urca, eu sunt singurul vinovat din toată ecuația asta.

        Îmi deschid ochii, dar el era la geam, cu spatele la mine, privind probabil în depărtare cum obișnuiește să facă atunci când se gândește la ceva important, țigara lipsește, dar asta pentru că e într-un spital, nu că asta l-ar opri prea mult, dar probabil pentru că eu sunt în camera asta, pe acest pat, asta sigur îl oprește sau cel puțin asta vreau să cred.

      Din fericire nu aveam nici un fir atașat de la aparatele de lângă mine și nici vre-o perfuzie, mă ridic în picioare, cât de silențios pot și mă mir când îmi dau seama cât de amorțit sunt de fapt, de abea ținându-mă în picioare, dar spre norocul meu, până la Hajime aveam de făcut doar cinci pași și puteam să mă țin de perete.

       Cu greu și cu mici furnicături fac cei cinci pași până la el, mă agăț repede de tricoul ce îl poartă, simțind că o să pic dacă nu o fac. Îl simt tresărind și în următoarea secundă îi simt brațele pe corpul meu mic și slab, iar greutatea îmi e susținută de ele.

      -Aki!

      Un fior îmi trece prin stomac și ajunge până în zona mea intimă, dorindu-mi în secunda asta să îmi pot da o palmă, ador când îmi zice așa, chiar dacă pot jura că asta e doar a doua oară când îmi prescurtează numele și probabil doar pe el l-aș lăsa să o facă și și mai probabil, doar el mi-ar putea provoca asemenea stări.

      -De ce te-ai ridicat din pat?

      -Eu...

      Dar nu îmi găseam cuvintele, nu știu de ce m-am ridicat, nu știu de ce îmi e așa greu să mă mișc sau să vorbesc și de ce vocea mea e așa răgușită și aproape inexistentă, dar știu că nu vreau să îl mai văd trist și că vreau să îl știu lângă mine.

       -Akihiko, ești slăbit, calmantele și medicamentele administrate te-au slăbit.

      Simt cum sunt luat pe sus și dus spre pat, simt sub mine așternuturile ce acum s-au răcit puțin, Hajime vrea să îmi de-a drumul, dar eu mă agăț repede de mâna sa, speriat că mă va părăsi, iar la gândul ăsta, alte lacrimi își fac apariția.

      -Akihiko? De ce plângi? mă întreabă, panica simțindu-se clar în vocea sa

      -Eu...eu nu vreau să mă părăsești.

      -Dar nu te voi părăsi niciodată, Akihiko, voi fi mereu lângă tine.

      -Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, am stricat totul.

      -Nu ai stricat nimic, calmează-te, te rog.

      Dar era prea târziu, panica a pus stăpânire pe mine, iar cuvintele sale nu mai aveau înțeles pentru mine, îl auzeam, dar nu știam ce spune, nu îl înțelegeam. 

      -Akihiko?

      Mă simt strâns în brațe, dar nimic nu mă ajută, iar la scurt timp aud din nou ușa, apoi pe Hajime care îmi dă drumul și două brațe puternice care îmi cuprind brațul și la scurt timp o împunsătură de ac, după câteva secunde văd negru în fața ochilor, adormind., totul petrecându-se mult prea repede pentru a-mi putea da seama cu exactitate ce s-a întâmplat.

Ei bine, nu știu de ce, wattpad nu a trimis notificare unora când am publicat capitol nou...și e chiar enervant...
Oricum, am zis să vă fac o mică surpriză și să vă dau un capitol din perspectiva lui Akihiko.
Unul mic cei drept...