Adopted love

Capitolul 15

      Ajung acasă și o iau spre camera mea, unde îi găsesc pe băieți, unu în pat, respectiv Akihiko și celălalt pe scaunul de la biroul meu, respectiv Yukio, iar micuța Yuko era în pătuțul ei care cumva a ajuns aici.

      - Ți-am adus hainele.

      Îi las bagajele pe hol și pătrund de data asta în cameră, îndreptându-mă spre fereastră, o deschid și îmi aprind o țigară.

      - Așa repede a terminat fratimio de data asta? Credeam că îl ține mai mult.

      Mai să mă înec cu fum, asta de unde a mai venit? Ok, știu și eu că Yukio știe despre așa zisa mea relație cu Daichi, dar nu a dat niciodată semne că l-ar interesa. De ce acum dintr-o dată mă atacă cu asta?

      - Spre surprinderea ta probabil, țin să te anunț că am renunțat la a mai face așa ceva cu Daichi.

      - Sex, se numește sex. Ce ți-e așa greu de spus, nu avem cinci ani să te ascunzi de noi. Până și Akihiko știe mai bine ca tine ce e aia.

      Asta ma lovit direct în față, privesc spre Akihiko care nu părea surprins, doar nervos și îl fulgera din priviri pe Yukio. Ce sa întâmplat cât timp am lipsit? De ce sau apropiat așa mult și de ce dracu mă deranjează așa tare? Eu sunt cel care a vrut ca ei doi să se împrietenească, ar trebui să mă bucur, nu să mă simt...gelos?

      Nu, clar nu poate fi gelozie, nu are cum să fiu gelos pe Yukio, nu, clar nu!

      - Ce dracu, Yukio!

      Sunt și mai surprins de cât de lejer îi e lui Akihiko să i se adreseze sau doar mi se pare.

      - Ei na, da ce am zis greșit?

      - Ești retardat?

      - Parcă eram ciudat...

      - Pe lângă și prost, ce te-a apucat?

      - Nimic, voiam să știu dacă scumpul meu frate și-o trage iar cu alta și când o să-și dea seama că eu lipsesc.

      OK, pana aici! Mă îndrept spre Yuko, dar cumva Akihiko ajunge înaintea mea și sunt trezit de sunetul scos de palma trasa peste fata lui Yukio.

      - Ți-am zis să nu mai vorbești prosti că ți-o primești! Daichi sigur e mort de îngrijorare pentru tine! Fi fericit că ai o familie și apreciază cea ce ai!

      Vocea îi tremura, ajung și eu în dreptul sau și abea acum observ că mai avea puțin și începea să plângă. Îl iau în brațe fără să mă gândesc prea mult, dar îmbrățișarea îmi e respinsă și primesc în schimb o privire încruntata din partea lui. Se întoarce spre Yukio și îl prinde de guler, aducându-l mai aproape de el.

      - Nu îmi pasă de gelozia ta prostească pe niște aventuri, spune dracu ce simți până mai poți și scapă de suferință!

      Tonul folosit și nervozitatea din glaz, dar mai ales precizia și stăpânirea de sine îmi dădea impresia că vorbea din experiență și credea tot ce spune, dar mai ales că vorbele lui ai înțelesuri ascunse, știute doar de el.

      Îi dă drumul și se întoarce spre mine, privindu-mă urât.

      - Și tu! Hotărăște-te naibi ce vrei!

      Iesenervos din cameră și la scurt timp aud și ușa de la intrare cum e trântită. Îl privesc pe Yukio care părea și el la fel de uimit ca mine, ba chiar în stare de șoc.

      Îl prind de umeri și îl scutur puțin, pana își revine cât de cât.

      - Spune-mi ce ați vorbit cât timp am fost plecat!

      El mă privește pierdut pentru câteva minute, dar apoi se incrunta și îmi îndepărtează mâinile.

      - Nu ți-aș spune nici dacă aș vrea și crede-mă când îți zic, ăsta e ultimul lucru ce aș vrea să îl fac.

      - Yukio!

      - Scuze Hajime! I-am promis și jurat pe ce am mai scump că nu o să zic la nimeni ce mi-a spus.

      - Atunci la ce sa referit când a zis ce a zis acum câteva momente?

      - Asta tine de mine și clar nu sunt obligat să îți zic ție ceva!

      - Yukio, îmi pierd răbdarea aici! Zi dracu ceva că înnebunesc aici!

      - Atât pot și mă îndur să îți zic! Nimic mai mult și nici mai puțin. Ai grijă de Akihiko și ține-l cât mai departe de Hisashi, a suferit destul.

      Cu astea spuse, se ia și el și dispare pe ușa, dar de data asta aud ușa de la camera alăturată.

      Mă sprijin cu mâinile de birou și încerc să mă calmez și sa nu o iau la fugă după Akihiko, știind că oricum nu îl voi găsi și se va întoarce, a reușit deja să rețină tot cartierul și cum să ajungă acasă în siguranță, dar cel mai important, nu cred că mă voi putea stăpâni să nu îl iau în brate și să nu îl sărut dacă îl văd și eu nu vreau asta sau...vreau?

      Doamne, chiar trebuie să aflu ce se întâmplă cu mine.

©©©

      Undeva într-un bloc din cartierul vecin cu cel în care locuia Hajime, într-un apartament, un băiat de optsprezece ani fuma liniștit până auzi soneria. Stinge leneș țigară și se ridică, îndreptându-se spre ușă, când deschide, persoana respectivă îi sare în brațe, plângând.

      Îi recunoaște repede parul lung și corpul mic și slăbuț, dar nu și mirosul, care de la vanilia cu care era obișnuit, ajunse la ceva necunoscut lui ce îl făcea să strâmbe din nas.

      Închide ușa și îl la pe sus, ducându-l în camera sa unde îl lasă să cadă pe pat, nu mai arată cum și-l amintea el, nu mai arăta că băiatul de acum șase luni, când îl văzuse înainte să plece el de la orfelinat pentru că împlinise optsprezece ani. Nu mai era băiatul ăla fricos, doar piele și os, plin cu vânătăi și lucru nou, nu își mai lăsa parul să îi intre în ochi.

      Îl prinde de mână și îl ridică, reușind să îi provoace durere din cauza strânsorii. Scoate un sunet ascuțit când unghiile îi intra în piele, iar cel mai mare îi trage o palmă, fiind sigur că înțelege mesajul și nu are să se mai smiorcaie.

      Un mai puțin de cinci minute hainele de pe ei dispăruse iar camera era plină doar de gemete de durere și de placere amestecate și suspinele micuțului.

OK, atât am de zis, lucrurile devin mai interesante de aici.
Am în minte idei destul de interesante pot zice eu, dar pana acolo mai am câteva capitole de umplutura ce trebuie scrise.
Mulțumesc pentru sprijin, vă iubesc! *-*