Adopted love

Capitolul 7

Îmi aprind o țigară și mă las pe spătarul canapelei, Daichi mă privea amuzat și își încheia nasturele de la pantaloni, îmi ia o țigară din pachet pe care mai apoi o și aprinde.

- Deci?

- Deci ce? întreb eu plictisit de persoana lui.

- Ce e cu puștiul?

- Copilul lu soră-mea, o spun simplu, trăgând încă un fum.

Daichi face ochii mari și se pune pe scaunul de la birou, cu mâinile încrucișate sub barbă.

- La adoptat, îl lămuresc eu, când văd ce față face.

- Pai și de ce stă la tine?

- Ei sunt în turneu și l-au lăsat cu mine.

- Și tu ai acceptat? mă întreabă uimit.

Îmi mușc buza, gândindu-mă la discuția cu Mikiko și cum m-am trezit cu el la ușă.

- Nu, dar Mikiko are metodele sale.

Îl aud râzând, îl privesc scurt cu o privire de gheață, reușind să îl intimidez și să se oprească.

- Totuși, el e cauza stresului tău? De obicei vii la mine doar când nu mai ai opțiuni și deja ai apelat la mine de două ori.

- Știam că o femeie nu mă va ajuta cu nimic.

Îmi iau fața în mâini și oftez, gândindu-mă la puști.

- Hajime, tu-

- Nici să nu pomenești de așa ceva.

Tresare din cauza ochilor mei și faptul că am ridicat vocea. Mă privește apoi nervos și vine lângă mine.

- Hajime, e un copil și ție o să-ți treacă.

- Nu am nimic și stai liniștit, nu voi mai ajunge niciodată cum am fost atunci.

- Nu știu ce să zic. Pare că tu chiar ți la el.

- E nepotul meu, normal că-

- Nu mă lua cu prostiile astea, că nu mă convingi! Se vede că e mai mult de atât.

- Am plecat.

Îmi închei și ultimul nasture, îmi iau telefonul și cheile și plec. A reușit doar să mă enerveze mai tare și să mă pună din nou pe gânduri.

Când ies din clădire, o apelez pe Mikiko, dar nu îmi răspunde așa că îi las un mesaj în care îi spun să îmi zică orfelinatul de unde la adoptat le Akihiko. Ajung la mașină și conduc fără țintă jumătate de oră, până primesc un mesaj cu numele și adresa orfelinatului.

Măresc viteza și conduc ca un nebun până ajung în fața orfelinatului, bucuros că nu am fost oprit de nimeni și am rămas cu permisul. Cobor și intru în clădire, unde sunt întâmpinat de o fetiță de vreo cinci ani, toată un zâmbet. Se uită la mine zâmbind, apoi dispare într-o cameră, la scurt timp, din același camera vine o femeie.

- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva.

- Aș dori să vorbesc cu directoarea.

- Doriți să adoptați un copil? mă întreabă bucuroasă.

- Îmi spuneți vă rog unde e directoarea?

Aprobă și îmi face semn să o urmez. Străbatem holul și ajungem la o ușă galbenă pe care scria "director". Femeia bate ușor, apoi intra și îmi face semn și mie să întru, făcând cum mi se spune, aceasta pleacă, lăsându-mă cu femeia din spatele biroului.