Adopted love

Capitolul 74

      -Trezește-te! Hajime, vorbesc serios!

      Îmi deschid panicat ochii și îl observ pe Akihiko cum încerca să își îmbrace pantalonii în timp ce își ținea telefonul la ureche cu umărul și vorbea cu cineva, părând nervos.

      -Akihiko?

      -Îmbracă-te!

      Neînțelegând care e problema mă ridic din pat și încep să mă îmbrac, îl privesc în continuare și încerc să deslușesc ce anume vorbea, dar era atât de panicat și mai avea puțin și plângea. Îmi iau tricoul, dar apoi intru în panică atunci când aud telefonul picând pe jos, îmi trag repede tricoul pe cap și mă întorc spre el, observând cum a rămas împietrit.

      -Akihiko? Ce s-a întâmplat?

      Mă apropii de el și îl prind de umeri, dar era mult prea pierdut ca să mă înțeleagă sau să mă înțeleagă. Îi dau părul din ochi și îi șterg lacrimile, dar acesta nu pare să reacționeze la ce fac.

      -Aki, te rog, mă sperii!

      Acesta dă nervos din cap și mă privește țintă, iar privirea lui e destul de goală, lipsită de viață.

      -Te rog, ia-te după mine! Expiră și expiră!

      Încet începe să se ia după mine și să respire normal. Mă privește bulversat și apoi mă ia în brațe, suspinând din cauza plânsului.

      -Gemenii, sunt la spital!

      -Poftim?

      -Nu e timp! La spitalul central, urgent!

      Fără să mai pun întrebări, iau repede lucrurile de care avem nevoi, îl ajut să își ia restul hainelor și ne îndreptă, spre spital cu cea mai mare viteză, pe drum, Akihiko reușind să se calmeze îndeajuns încât să îmi povestească ce s-a întâmplat cu gemenii.

      -Shou s-a născut cu o problemă la inimă, iar luna trecută a avut o criză asemănătoare, doctorul ne-a avertizat că acest lucru s-ar putea întâmpla din nou. De data asta a fost mai grav, iar Mikiko s-a speriat de moarte când a văzut că nu poate respira cum trebuie.

      -Toshi e bine? Unde e, l-a dus și pe el la spital?

      -E cu tata, la dus repede înainte să meargă să vorbească cu doctorul.

      Parchez și ne ducem spre salonul lui Katsumi. Akihiko a insistat să mergem prima dată acolo, susținând că seria de analize va dura și doar am încurca, iar până atunci am fi mai de ajutor la calmarea celuilalt geamăn care face urât când stă prea mult fără fratele său.

      Ajunși în salon, îl găsim pe Katsumi cum încerca să îl calmeze pe Toshi, dar se vedea de la un kilometru că nu reușea, stăteam în ușă și îl priveam pe Akihiko cum îl ia pe micuț în brațe, încercând și el să îl calmeze. Vedeam clar legătura dintre ei, văd clar și cât de mult s-a schimbat Akihiko și cât de responsabil a devenit. Akihiko e un frate mai mare cu mult mai bun decât am fost eu vreodată, iar faptul că micuțul s-a calmat și a și adormit îmi spune multe.

      Oftez și ies din cameră, mergând spre sora mea, sunt lucruri ce trebuie făcute și scuze ce trebuie spuse cum trebuie și multe explicații de dat. O găsesc pe sora mea stând pe scaun în fața salonului micuțului cu fața îngropată în mâini, mă așez și eu lângă ea și îi pun o mână pe umăr.

      -Oh, tu erai.

      -Da, eu eram.

      Tăcerea ce s-a lăsat peste noi era ca un prădător care mușca din mine.